Printre toţi idioţii care mi-au trecut prin viaţă – n-au fost numai idioţi dar am avut parte şi de d-ăştia – a existat unul care era teribil de gelos. Gelos pe umbre, pe năzăriri, gelos pe un simplu “bună ziua”, atât de gelos încât, atunci când nu găsea nici cel mai mărunt amănunt de care să se ia*, îşi imagina că îl înşel atât de bine încât nu s-a prins şi devenea şi mai agitat.

Ei bine, tipul ăsta era gelos până şi pe cărţile pe care le citeam.

Cum mă apucam de citit, răbda puţin apoi bufnea: “Ce faci? Iar stai? Iar nu faci nimic? M-am săturat să fac eu totul!”. Eu, care tocmai lăsasem mătura sau buretele de vase din mână, îi reaminteam că de-abia am terminat de făcut curat împreună şi că din proprie iniţiativă s-a oferit să mă ajute. Deci nici vorbă să facă el singur totul. Se uita la mine deconcertat. Aveam dreptate.

Eu vorbesc aproape la fel cum scriu, adică într-un mod destul de elaborat uneori. Turba: “Iar îmi vorbeşti din cărţi?!”, începea el să spumege. Iar pentru mine, care eram sinceră, era dureros să fiu acuzată de falsitate şi artificialitate, cu un ton plin de un dispreţ care mă includea şi pe mine, şi cărţile.

Am crezut, o vreme, că era vorba despre impulsul lui de a controla tot sau despre o viziune prea patriarhală a rolului femeii, pe care am încercat să i-o schimb. Acum mă gândesc însă că, pe lângă toate astea şi poate fără să fie el însuşi conştient, era gelos pe cărţi. Că nu suporta să nu fie el centrul preocupărilor şi atenţiei mele şi simţea că, atunci când citeam, aluneca la o parte, era dat uitării, că evadam de el în interiorul lecturilor şi acesta era un teren pe care nu putea şi nu avea cum să mă urmeze.  Pentru că, fără să fie incult, făcea parte din categoria majoritară a celor care abia de au mai deschis o carte după ce au terminat facultatea. Pentru că lecturile sunt lumi în care, de obicei, călătorim singuri, chiar şi când citim aceleaşi cărţi ca şi alţii şi când facem schimb de impresii cu ei.

—————————————————————————————-

* Amănunt mărunt adică:”de ce s-a uitat ăla la tine?! – de parcă trebuie să te cunoşti sau să te fi culcat cu un bărbat ca să se uite la tine, de parcă nu asta fac bărbaţii toată ziua, adică îşi clătesc ochiul pe ceea ce trece pe lângă ei pe stradă…