Relansarea cenaclului de proză SF&F “ProspectArt” – joi, la Observatorul Astronomic – a avut toate datele unei prime luări de contact: tatonări reciproce între scriitori şi cititori, încercări de definire a situaţiei actuale  a SF-ului românesc, dileme de genul: au oamenii în ziua de azi răbdare să mai asculte un text lecturat cu voce tare? o ordine de zi care s-a făcut din mers şi un Cristian Tudor Popescu aflat în cea mai bună formă a pesimismului său, decretând că “azi cărţile au ajuns să ţină loc de cărţi de vizită” . (Lista completă a participanţilor o găsiţi aici).

Întrucât veteranii se cunoşteau foarte bine, iar tinerii prezenţi n-au fost deloc timizi, atmosfera a fost una degajată, fără crispări. S-a discutat liber şi fără scorţoşenii, indiferent dacă vorbitorii erau scriitori, fani cu vechime ai genului, ca bebe şi voicunike, sau bloggeri nou-intraţi în contact cu fenomenul SF românesc.

Ceea ce, zică cine ce-o zice, e mare lucru!

Au spart gheaţa, citind două povestiri, Cristian Mihail Teodorescu şi Liviu Radu. Cel dintâi a prezentat o povestire intitulată “Bing-bing, Larisa“, un minunat exerciţiu de imaginaţie, impecabil desfăşurat, pe ideea “cum ar fi dacă banul ar fi o religie, iar contabilitatea – ideologia sa”. Într-un matriarhat bazat pe principiile contabilităţii, în care bărbaţii sunt închişi în aziluri speciale, iar întrebarea de căpătâi a copiilor este “mamă, cine a făcut banii?”, o mamă încearcă să îi explice fetiţei sale rosturile lumii.

Partea masculină a sălii a fost absolut încântată de ideea azilurilor de bărbaţi, partea feminină mai puţin, mai ales după ce a aflat că, de la azil, puteai să rezervi un bărbat “aproximativ viril”. Criticile participanţilor au vizat limbajul financiar, mult prea tehnic, care, folosit cu consecvenţă, a devenit uşor plicitisitor pe alocuri.

Liviu Radu a prezentat un soi de fabulă în proză, “Întrecerea”, ce exploata paradoxul lui Zenon despre Ahile şi broasca ţestoasă. În timp ce scriitorii au punctat că morala fabulei este prea apăsat subliniată la final, pe mine m-a enervat că Ahile, unul dintre eroii mei din copilărie, este tratat ca un nătărău (ceea ce nu este adevărat şi nu mă interesează că Ulise a venit cu ideea cu calul, asta nu înseamnă că avea monopol pe inteligenţă şi că toţi ăilalţi erau nişte tâmpiţi, da?). Altminteri, Liviu Radu scrie mişto, până şi o joacă de o pagină şi jumătate ca aceasta fiind o încântare prin stilul dinamic şi umorul desfăşurate.

Discuţiile au continuat, constructiv, la o bere.

Cât despre alte chestiuni ridicate, le scriu mai jos sub forma unei scrisori către cei interesaţi:

Dragii mei scriitori, fie că v-am citit sau nu,

Eu sunt cititorul. Am o vârstă nici prea-prea, nici foarte-foarte, deşi cred că voi m-aţi încadra la categoria “tineri”. Sunt un cititor pe hârtie. Nu-mi face aceeaşi plăcere să citesc o carte în format electronic dar mă descurc. Petrec vreo opt ore la calculator în interes de serviciu şi încă una-două în blogosferă (astea din urmă în medie, nu chiar zilnic). De altfel, despre iniţiativa dvs de pe Internet am aflat.

Sunt un cititor împătimit în general, iubesc genul SF&F dar citesc şi literatură mainstream. M-am hrănit cu Asimov şi Herbert şi Martin dar am păpat cu aceeaşi plăcere şi China Mieville sau Dan Simmons.

Nu cred c-am citit în viaţa mea mai mult de patru romane SF scrise de autori români dar sunt dispusă să corectez acest lucru.

Un cenaclu unde să se citească şi să se comenteze povestiri, unde scriitorii să îşi perfecţioneze scrisul – cu condiţia să vrea să înveţe din critici – este una dintre metodele prin care se poate consolida o comunitate a  scriitorilor şi cititorilor de SF din România. Mie mi-ar face mare plăcere să reuşim, fiindcă toată viaţa nu am avut cu cine să discut despre literatura SF&F şi cred că nişte oameni uniţi de o pasiune comună au ce să îşi dăruiască unii altora.

Nu mă deranjează sălile vechi şi prăfuite: importanţi sunt oamenii, nu decorul. Singura problemă ar fi dacă praful s-ar aşterne pe idei, cu ăla din tapiseria fotoliilor mă descurc eu.

Vreau însă să vă atrag atenţia asupra câtorva aspecte.

Ca să creezi o comunitate SF închegată şi activă, e de muncă, domnilor. Şi anume e de muncă ZILNIC, nu odată pe lună când se face cenaclul. Relansarea mai-mai să aibă loc în totală conspirativitate: eu nici nu eram sigură că se mai ţine, mai ales că niciunul dintre scriitorii membri ai SRSFF – cei care au bloguri, vreau să zic – nu a plasat pe blogul lui un anunţ. Ca şi cum cenaclul ar fi fost un lucru ruşinos. Mai mult, azi, duminică, la TREI zile de la comiterea faptei, unii dintre împricinaţi nu au suflat o vorbuliţă pe blogurile lor despre cum a fost, de zici că nici nu a avut loc. (Scu o fi şi week-end-uş ăsta prelungit de 1 mai şi poate de aia… hai să nu fiu rea!)

Gentlemen, dacă procedaţi astfel, oamenii vor rămâne cu impresia că nu sunteţi implicaţi în propria cauză şi, atunci, de ce să se agite ei?

Or tocmai pe blogurile scriitorilor ar fi trebuit să existe anunţul relansării cenaclului ProspectArt, pentru că oamenii care intră acolo sunt interesaţi de scriitorii respectivi, sunt cititori de SF şi sigur ar fi dornici să îi vadă şi audă şi în carne şi oase.

Ăsta este, în acelaşi timp, răspunsul la întrebarea “Cum atragem tinerii”? Prin bloguri.  Atâta timp cât cărţile româneşti de SF au parte de o promovare vecină cu anonimatul şi nici nu se prea găsesc în librării, BLOGURILE, mult-hulitele bloguri, sunt metoda de a atrage cititorii către SF-ul românesc. Sunt o metodă de publicitate

a)gratuită

b) rapidă

şi

c)eficientă.

Dar pentru asta trebuie ca blogurile să fie utilizate, nu condamnate ca nişte chestii care omoară comunicarea. Internetul este o unealtă. Nu e nici bună, nici rea. Depinde cum o foloseşti. Nu Internetul omoară comunicarea directă; nu e vina lui că oamenii sunt comozi. Comunicarea pe Internet şi cea faţă în faţă trebuie să fie complementare. În privinţa schimbului de idei, o discuţie pe Internet poate fi la fel de vie şi de intensă ca şi cea reală, iar acolo unde se sare peste cal recidiviştii pot fi banaţi, pentru a se menţine un ton civilizat.

(Ideea unor autori de SF care demonizează Internetul mă cam năuceşte: păi cum o să zburăm în cosmos and boldly go where no one has gone before dacă ne ferim să punem mâna pe calculator sau să exploatăm spaţiul virtual?).

Observaţia este valabilă şi pentru blogul SRSFF. Folosiţi-l! Ieşiţi cu el în lume. Comentaţi pe alte bloguri de profil, ca să atrageţi trafic de acolo. Revigoraţi grafica blogului şi a site-ului SRSFF, ca să arate a blog de Science-Fiction, cu un picior în viitor, nu a gazetă obosită de perete. Şi dacă tot vă apucaţi de asta, poate revigoraţi şi modalităţile de interacţiune cu comentatorii, că dacă nu primesc răspunsuri sau primesc răspunsuri formale ei nu or să mai revină. (Or să comenteze la noi, pe Cititor SF, unde e întotdeauna cineva dispus să discute cu ei!!!!).

Sigur că, după ce aţi atras oamenii în felul ăsta, mai trebuie să le oferiţi povestiri de calitate şi o atmosferă plăcută la cenaclu dar aş zice că la asta vă descurcaţi binişor din ce am văzut eu. N-ar strica să stabiliţi, pentru întâlnirile viitoare, cine citeşte, ca să nu ne trezim că ne uităm unii la alţii degeaba.

Şi nu exageraţi cu încercările de definire a ce este şi ce nu este SF. Haideţi să lăsăm graniţele să fie libere şi să ne interesăm mai degrabă dacă e literatură de calitate sau nu.

În tot cazul, eu promit că o să mai vin şi data viitoare! Adică peste o lună.