Am fost şi eu pe acolo

Ieri, în timp ce hălăduiam pe messenger fără vreo treabă anume, ochiul vigilent al Lorenei Lupu mă zări şi mă pomenii interogată după cum urmează: “Vii să mă auzi citind?”. Io, care sunt o leneşă şi o plictisită şi e nevoie de şapte elefanţi înhămaţi ca să mă târască afară dintre graniţele mele comode,  înghiţii în sec a vinovăţie şi declarai cu seninătate: “dabineînţelescăvin”.

Şi uite aşa am ajuns eu seara unde nici nu gândeam dimineaţa, ceea ce îmi place la nebunie atunci când mă hotărăsc să mi se întâmple. În cazul de faţă, la Verde Cafe, unde, în cadrul manifestărilor culturale prilejuite de GayFest, Lorena urma să citească din cele două romane ale sale, “Rondo capriccioso” şi “Bătăuşul de câmpi“. Cel dintâi – o încântătoare descriere a unei iubiri aşa cum ar trebui ea să fie la început, cel care adoră şi subiectul adorat alunecând unul către altul, lent, într-o derivă complice, savurând fiecare mică bucăţică de teritoriu cucerit; personajele fiind o tânără absolventă de actorie-regie şi o vedetă a teatrului, Diva prin definiţie (fără niciun sens peiorativ).

Cel de-al doilea, “Bătăuşul… ” este o explozie de umor şi inventivitate verbală pusă în slujba redării chinurilor iubirii neîmpărtăşite a lui Gică Ciocălău, domiciliat în Rahova şi lucrător la o fabrică de pantofi, faţă de studentul Andrei. Este evident, pentru toţi cei care locuiesc în realitatea imediată, că personajul Gică Ciocălău nu ar putea să existe ca atare în viaţa reală, dar nu pot să nu mă gândesc că asta este numai vina realităţii şi că ea este cea care iese în pagubă. Altminteri nu este o carte pentru oamenii care se şochează uşor, să nu ziceţi că nu v-am spus.

Cele două romane sunt, după părerea mea,  exerciţii exploratorii: demonstrează un talent aflat încă în căutarea celor mai potrivite forme de a se exprima.

Asta despre cărţi. Cât despre lectura publică de ieri, este abia a doua la care asist, aşa că nu ştiu cum se face de obicei. Ceea am văzut eu ieri cocheta cu stand-up comedy, făcând apel la complicitatea publicului, invitând la un moment dat pe cineva dintre spectatori să joace un rol, închegând un dialog cu ghitara invitată să acompanieze lectura cu ritmuri de la Frank Sinatra la manele.  Oricum, este cert un avantaj când scriitorul a studiat şi actoria şi poate citi cu intonaţie şi interpreta partiturile diferitelor personaje. De dragul audienţei, autoarea a sărit peste anumite pasaje (alea asupra cărora vă avertizam mai sus). Publicul a fost încântat şi amuzat de combinaţia de lectură-muzică-teatru şi a stat lipit de scaune până la final. În afară de aceia care nu mai găsiseră loc în sală şi care au stat lipiţi de uşă. Sigur, au fost unii care nu au găsit loc nici în uşă şi au stat în hol.

Bonusul, pentru mine cel puţin, a fost lectura, la final, a două fragmente din viitoarea carte  al Lorenei, “Hyde Park“, ce va conţine poeme şi fotografii, fiind un duet (sau duel?) între Lorena şi fotograful Dinu Lazăr. Preferatul meu a fost cel despre omul alergic la viaţă, care nu se putea trata decât cu timp, numai că, oricât a făcut apel pe la prieteni şi prin ziare ca să i se acorde puţin timp, toţi cei apelaţi au fost gata să îi acorde orice, numai asta nu. Un monolog extrem de amar şi de sensibil dar nu lipsit de umor, despre relaţiile interumane din ziua de azi. Cel de-al doilea a fost despre un personaj vândut de propriul său autor şi, deşi l-am găsit mai puţin reuşit, am eu aşa o senzaţie că despre acesta se va vorbi mai mult după lansarea cărţii.

Altminteri am văzut nişte oameni care ar fi fost ei înşişi nişte poveşti. Aş vrea să ştiu cine era tipul slăbuţ, care cântărea probabil vreo 45 de kilograme cu tot cu cele vreo cinci de piercing. Dar şi mai mult aş fi curioasă cine era domnul cu părul alb care a stat în uşă şi s-a amuzat fără pudibonderie de tot ce s-a citit.

Este primul contact pe care l-am avut cu comunitatea gay şi nu m-am simţit în niciun fel străină, nelalocul meu sau privită altfel decât cu prietenie. Nici nu mă aşteptam, de altfel, precizez doar pentru cei care îşi imaginează că li s-ar întâmpla cine ştie ce grozăvie în compania unui homosexual sau a unei lesbiene. Per ansablu, a fost vorba despre o seară în care oamenii au stat cot la cot şi au ascultat poveşti, indiferent dacă erau gay sau hetero, fără să se chestioneze unul pe altul, fără să se uite chiondărâş, fără să se agreseze, fără să se îndoctrineze, fără să îşi dea târcoale prudente şi inutile, dovadă că lucrurile care unesc omenirea (poveştile, experienţele trăite în comun) pot fi mai importante decât diferenţele personale.