Şi a fost cea de-a doua şedinţă a Cenaclului ProspectArt. Foarte mişto, de aia a şi durat trei ore! Au fost trei ore în care scriitorii au citit iar cititorii au criticat, s-au spus chestii interesante, s-a râs şi, foarte mişto, toată lumea a fost pe picior de egalitate, fără aere, fără protocol. O să povestesc ceva mai pe larg cum a fost, deşi nu cred că poate cineva să redea atmosfera.

Maestru de ceremonii a fost Cristian Tamaş, care a făcut la început nişte scurte prezentări ale celor de faţă. Mărturisesc că m-am fâstâcit: de mult nu m-a mai lăudat atâta cineva în public şi nu ştiu cum să reacţionez. După care s-a dat curs lecturii propriu-zise.

VIITORUL SUNĂ A GOL

A început Sebastian Corn, cu “Scrisoare“, o povestire pe care a produs-o la rugămintea ziarului Cotidianul de a îşi imagina cum va fi România peste 100 de ani. România lui este una deşertificată, unde cetăţenii trăiesc în mici enclave izolate, fără să-şi bată capul cu nimic, ca o turmă fericită condusă de senatori ce îi folosesc… ei, veţi vedea cum atunci când o s-o citiţi.

Cei mai mulţi au găsit credibil acest viitor. Eu nu, pentru că mi se pare că în prezentul actual al României nu se regăsesc premisele care să ducă în direcţia indicată de autor. (Prin comparaţie cu Walter Tevis unde vedem cu ochiul liber în prezentul nostru semnele prevestitoare ale viitorului imaginat de el). Ceea ce am şi zis. (Mai adaug acum că eu una nu cred că dezinteresul oamenilor faţă de politică va duce la acceptarea pasivă a senatorilor care trăiesc pe spinarea oamenilor aproape la propriu şi nici nu cred că aceştia vor fi lăsaţi să facă tot ce poftesc fără să fie traşi de brăcinari. Românul este cârcotaş, îi place să îi tragă pe ăi mari la socoteală şi îşi detestă clasa politică în general şi pe parlamentari în special, vezi sondajele. De aceea o transformare ca în “Scrisoare” nu mi se pare realizabilă).

Altminteri unii au zis că e un viitor groaznic, alţii că e dimpotrivă un viitor minunat pentru că oamenii sunt fericiţi aşa spălaţi pe creier. Altcineva a avansat ideea că poate, totuşi, vine sfârşitul lumii în 2012, aşa cum s-a profeţit, şi atunci vom scăpa de soarta ce ne-a sortit-o Sebastian Corn. Preşedintele SRSFF, Dănuţ Ungureanu, a obiectat că soluţia visului este prea facilă, prea comună şi că ar trebui găsită altă metodă. În plus, dacă visează despre un trecut atât de diferit de realitatea înconjurătoare, a spus Dănuţ Ungureanu, tânărul nici nu ar trebui să recunoască ceea ce a văzut.

Balin Feri a contraargumentat cu memoria ancestrală, spunând că visele despre cădere pe care le avem sunt provocate de trauma strămoşului-maimuţă care a căzut din copac. Şi că de aceea nu ne visăm niciodată căzând până la capăt, fiindcă strămoşul în cauză a reuşit să se prindă la timp de o creangă şi s-a ales numai cu sperietura, pe care ne-a transmis-o şi nouă. Sebastian Corn a găsit această explicaţie ca fiind cea mai mişto pe care a auzit-o vreodată.

De la povestire discuţia s-a abătut niţel către ştergerea graniţelor dintre SF şi mainstream, prin abordarea unor teme fantastice de către scriitori reputaţi de mainstream, precum Ishiguro, Atwood sau Lessing. Liviu Radu şi-a exprimat îngrijorarea că SF-ul va ajunge să fie absorbit şi să devină un subgen al literaturii mainstream, în timp ce alţii au susţinut că nu există un asemenea pericol. S-a pus întrebarea dacă Michael Crichton este autor de SF sau nu. După care ne-am amintit cu toţii că noi venisem acolo ca să asistăm la o lectură. Am fumat preţ de cinci minute, unii ţigări, alţii aerul de Bucureşti şi ne-am întors la citit.

AH, ACEI OCHI ALBAŞTRI…

Al doilea a fost Liviu Radu, cu un fragment dintr-o povestire ce urmează să apară la Milennium Press, “Lumina trebuie să vină dinspre Răsărit”. În principiu este o ucronie, în care Germania nazistă deportează evreii în condiţii extrem de dure în pustietatea din Palestina. Atacaţi de arabi, evreii au de făcut alegerea cumplită între a îi urî pe nemţii care au ucis atâţia dintre ei şi a renunţa la ură pentru a se alia cu Germania, de dragul visului lor cel mai fierbinte, acela de a avea o ţară a lor. Mai sunt şi alte schimbări, De Gaulle este preşedintele unor colonii americane care tocmai s-au rupt de imperiul francez, dar, iarăşi, mai bine citiţi aici. Situaţia politică, în toată complexitatea ei, este redată o printr-o serie de dialoguri între Churchill şi Rotschild, Lawrence of Arabia etc.

Când a venit partea de comentarii, Cristian Lăzărescu a scos Kalaşnikovul şi a tras de la şold o rafală nimicitoare: un dezastru, lungă, plicticoasă, alea nu sunt personaje, reacţionează prea clişeistic. Iar partea în care Churchill se tot gândeşte la ochii albaştri ai lui Lawrence este de roman senzaţional. (Aici cam toată lumea a fost de acord).

“Liviu, da asta e varianta finală? Tu ai predat manuscrisul?”, s-a interesat Cristian Tamaş, cu o îngrijorare tare drăguţă (pentru că era, în sine, o critică). Sebastian Corn, capricornk 13, Balin Feri şi cu mine am sărit să spunem că noi am citi o carte cu asemenea premise dar am cam fost de acord cu toţii că fragmentul citit serveşte prea multă informaţie condensată. Sebastian Corn a sugerat o ruptură narativă între prima conversaţie şi următoarele, inserarea unui fragment de acţiune, care să dea timp cititorului să digereze  primele aspecte, înainte de a asimila restul schimbărilor din lumea paralelă creată de Liviu Radu. Dragoş C. a subliniat că stilul este cam greoi şi s-a minunat că povestirea de data trecută era scrisă într-un cu totul alt stil, mai alert. “Mai am şi altele”, a zis Liviu Radu mucalit. El ne-a asigurat că va ţine cont de criticile aduse, dar numai de acelea care l-au convins.

“De exemplu”, a zis el ..

… moment în care Sebastian Corn s-a întors să-mi spună că Liviu Radu nu va ţine cont de aia cu ochii albaştri şi Liviu Radu exact aia a zis. Ca urmare, i-am promis lui Sebastian că, de acum încolo, o să cred toate profeţiile de viitor pe care le va face el, pentru că realitatea tocmai mi-a confirmat că se pricepe.

CEL MAI EGOIST OM DIN LUME

Ultima lectură a fost textul lui Balin Feri despre cel mai egoist om din lume. Din păcate, nu am înţeles de ce, textul nu a fost plasat pe blogul SRSFF alături de celelalte, aşa că nu am cum să vă trimit la el. Era vorba despre un un savant orgolios, competitiv la extrem şi total lipsit de compasiune, care descoperă un virus ce îi permite să hipnotizeze oamenii pe care îi infestează. Tocmai când credea că are lumea la picioare, omul în cauză se trezeşte într-o situaţie care îl face să se schimbe şi să devină, spre oroarea lui, altruist.

Acuma, povestirea – la persoana întâi – avea 10 pagini, iar virusul apărea cam într-a şaptea. Paginile de dinainte erau menite să contureze personalitatea omului, într-o manieră cam statică pentru gustul meu. Şi nu doar al meu, ci şi al altora. Autorului i s-a sugerat o rescriere masivă şi mutarea accentului pe oroarea egoistului care se vede transformat în ceea ce ura. Sau, dacă tot era un om al extremelor, să devină cel mai altruist om din lume, inclusiv faţă de oameni care îi resping binefacerile.

Unii au protestat faţă de scena torturării unui câine, menită să arate că personajul era crud încă de mic. “Ba mie nu mi s-a părut foarte dură”, a zis Dragoş C. “Dragoş mamă, eşti bine?”, l-a întrebat îngrijorată capricornk 13. Cristian Lăzărescu a sugerat să fie câinele înlocuit cu o pisică. Moment în care, ca o vajnică posesoare de mâţe, l-am atenţionat pe Feri că dacă face asta nu-l mai citesc niciodată. (Da nu cred io că are el inima asta, că are şi el pisică).

(O observaţie care îmi vine în minte abia acum este că numele personajului, Izotop, este inutil şi incredibil şi că etnia sa nu are niciun rost  şi nicio relevanţă în context. Niciuna nu este esenţială pentru povestire şi ar putea la fel de bine să renunţe la ele).

În fine, cred că această ultimă parte a demonstrat cel mai clar care este rostul cenaclului, pentru că, rescrisă după unele dintre sugestiile de mai sus, povestirea chiar poate să iasă mult îmbunătăţită.

La un moment dat, Dănuţ Ungureanu i-a atras atenţia lui Balin Feri că la asemenea cenacluri scriitorul nu trebuie să îşi explice povestirea, ci să asculte în tăcere. Atunci, eu n-am vrut să comit vreo crimă de lez-cenaclitate dar acuma îmi vine să zic că eu VREAU ca scriitorul să îşi explice scrierea şi să intre în dialog cu mine. De aia merg la asemenea manifestări, că altfel îi dădeam un mail şi gata.

CONCLUZII

1. A fost foarte mişto şi o să mă mai duc.

2. Cine nu vine, pierde exact ceea ce îi lipseşte societăţii româneşti în momentul de faţă: o discuţie în care se exprimă opinii contrare în mod civilizat, fără insulte, fără agresivitate şi în care contraopinenţii rămân prieteni.

3. Sebastian Corn, lângă care am avut bafta să stau la şedinţa asta, este un om cum nu se poate mai mişto: inteligent, modest, cu simţul umorului… da e genul de om care trebuie cunoscut, pentru că nu poate fi povestit.