Orson Scott Card – “Stăpânul cântecelor”, Nemira, 2008.
Dezvoltat dintr-o povestire scrisă înainte de “Jocul lui Ender”, romanul este inegal, atât ca desfăşurare a imaginaţiei cât şi ca ritm. Avem de a face cu un ordin care găseşte şi pregăteşte cele mai frumoase voci din lume. Privighetorile, cum sunt numite, pot cânta melodii care declanşează orice sentiment dorit; mai mult, ei/ele pot identifica precis cântecul specific pe care fiecare fiinţă îl are. Pentru aceasta, Privighetorile sunt găsite şi antrenate de mici şi nu orice talent poate deveni una.
Tocmai de aceea sunt greu de obţinut. Ca să capeţi o Privighetoare îţi trebuie a) bani şi b) o anumită structură sufletească, întrucât pentru fiecare solicitant trebuie formată o Privighetoare anume, care să-i poată identifica acel cântec specific. În consecinţă, când împăratul întregii galaxii cere un asemenea dar, Şcoala de Muzică e cât pe ce să îl refuze, iar apoi petrece câteva zeci de ani căutând şi formând cântăreţul potrivit, de mai-mai să moară majestatea sa fără Privighetoare. Deşi disciplinele de formare a copiilor amintesc cumva de Şcoala de Luptă din “Ender”, prima parte – organizarea şcolii, disciplinele predate, împărţirea copiilor în funcţie de talente, relaţiile dintre ei – este originală şi fascinantă.
La fel şi viaţa la curtea împăratului. Intrigile, dilemele conducătorului întregii galaxii, felul în care nişte complotişti găsesc un mod de a îi face rău monarhului folosind Privighetoarea construiesc un univers captivant, complex şi nemilos şi acţiunea este antrenantă. Iar modul în care împăratul îşi decide succesorul – cu gândul la dăinuirea muncii sale de o viaţă – este extrem de interesant pentru că împăratul nu este un idealist, ci o curvă bătrână, ca să zic aşa, priceput la oameni şi uns cu toate alifiile.
Ce dezamăgire deci în partea a doua: acţiunea trenează, suntem aruncaţi într-o birocraţie plicticoasă, iar relaţiile dintre oameni sunt artificiale şi neplauzibile (inclusiv relaţia homosexuală care apare la un moment dat şi ale cărei motivaţii, cel puţin de o parte, nu sunt deloc convingătoare). Sigur, probabil autorul a vrut să ne arate ce aridă era viaţa Privighetorii fără muzica sa dar a reuşit să facă plicticoasă nu doar viaţa, ci şi cartea.
La fel ca Privighetoarea, şi romanul debutează promiţător şi se termină… mă rog, finalul e chiar înduioşător în sine dar până ajungi acolo…
Comparativ cu alt roman de-al lui Card recent publicat de Nemira, “Amintirea Pământului“, “Stăpânul cântecelor” dovedeşte mai multă imaginaţie dar, în acelaşi timp, mai puţină pricepere în gestionarea ideilor şi a acţiunii.
RECOMANDĂRI DE SERVIRE
Enya - How can I keep from singing. Nu mă pot gândi la o voce şi la o melodie mai potrivite.


13 răspunsuri la “Născut talent, murit speranţă”
dragos c
iunie 4th, 2009 la 17:31
mie mi-a placut, mie mi-a spus ceva cartea, http://chestiilivresti.blogspot.com/2008/12/stpnul-cntecelor.html, e-adevarat, nu-i ca jocul lui ender….
dreamingjewel
iunie 4th, 2009 la 18:07
Păi tocmai, că partea întâi lansează, dincolo de poveste, tot felul de idei despre artă dar şi despre politică – mie toată povestea cu desemnarea succesorului mi s-a părut demenţială ca idee, ăsta da despot luminat! – încât partea a doua pur şi simplu nu se mai ridică la acelaşi nivel. (Inclusiv tema utilizării cruzimii ca strategie – deci nu în mod inutil – a fost interesantă).
Şi, dacă a cânta era totul pentru Privighetoarea Ansset, partea a doua ar fi trebuit să se concentreze pe suferinţa lui după pierderea darului; cu o intensitate egală cu concentrarea iniţială asupra formării sale. În loc de asta, avem tot soiul de intrigi planetare nu foarte interesante şi o poveste de iubire neconvingător scrisă.
În plus, tu veneai, înţeleg, după o sete de trei ani de Ender, în timp ce eu am mai citit şi celelalte chestii scoase de Card, inclusiv continuările (Saga Umbrelor) şi entuziasmul natural că mi s-a tot diluat. Îmi pare rău de premise, că puteau fi folosite mai bine.
aspoiu
iunie 4th, 2009 la 18:52
Eu asta (inca?) nu am citit-o pentru ca domnu’ autor m-a obosit/plictisit din cale-afara cu Ender si umbrele lui. Desi primele doua, hai si a treia, au fost bunicele (zic eu), urmarile au fost cel mult plate.
Mai am pe lista primul volum din Homecoming, Wyrms si Songmaster (poate in alta ordine), insa daca o sa fie tot ‘plate’, musiu Card o sa intre pe linie moarta, cel putin pentru mine.
Ma bucur ca nu sint singurul care nu stie de ce Card vinde in draci, in ro si aiurea…
dreamingjewel
iunie 4th, 2009 la 19:44
Păi cred că se vinde pentru că oamenii vor să retrăiască feelingul ăla de la prima întâlnire cu Ender şi nimic, şi ei tot încearcă şi nimic etc.
adinab
iunie 4th, 2009 la 20:51
Eu m-am pacalit si am cumparat anul trecut la pachet “Jocul lui Ender”, “Vorbitor…” si “Xenocid”. Imi placusera enorm pe la 14 ani, acum prima a fost faina, a doua destul de faina si a treia doar ok. De la biblioteca/prieteni le-as incerca si pe restul – am asa o presimtire ca m-ar dezamagi si nu vreau sa dau banii mei pretiosi pe ele
Tipul are tot felul de idei interesante, dar pe mine ma enerveaza cand o da pe misticism/meditatii despre parchet – si din cate am citit pe ici-pe colo sunt tot mai multe de-astea in cartile aparute mai recent.
kyodnb
iunie 4th, 2009 la 21:32
Cam aceleasi impresii pe care le-ai enuntat in articol le-am avut si eu… Cred ca am citit si eu prima serie de 3, cu Ender.. in tinerete
) tin minte ca prima a fost revelatia…restu mai slabut ca-i mai dragut
)
dreamingjewel
iunie 4th, 2009 la 21:50
@ adina
Dacă te enervează cu misticismele, nu pune mâna pe “Amintirea Pământului”. Cât despre Saga Umbrelor, nu e neapărat rea, doar că e plicticoasă prin repetiţie, că se întâmplă cam aceleaşi lucruri – tot felul de intrigi şi para intrigi la nivel de naţiuni în jurul copiilor de la Şcoala de Luptă care, bineînţeles, în bat la fund pe toţi – ceea ce era agreabil în unul-două volume dar cam prea de tot în patru.
@ kyo
Cam aşa păţirăm toţi, deşi eu aş pune o vorbă bună şi pentru “Vorbitor”. Dacă nu am fi aşteptat-o toţi în chip de continuare la Ender poate că ar fi avut şansa ei. “Xenocid” mi s-a părut excesiv de complicată, mai ales când se mai dublează şi Valentine şi Peter, dar ar trebui s-o recitesc, că n-am citit-o decât o dată, când a apărut prima oară la noi.
gingav
iunie 6th, 2009 la 13:02
hahaha!
“How can I keep from singing.”
you’re so viciousss!
capricornk13
iunie 9th, 2009 la 15:13
@dreaming: tocmai vroiam sa ma apuc de Amintirea pamantului, dar daca e cu misticisme ma apuca toti dracii instantaneu! nexam, bag Hyperion a lui Simmons mai bine, ca tot nu mi-a trecut inca furia pe ultimele bucati citite din Saga umbrelor; ai descris exact feelingul meu – il tot caut pe Ender:) Mie Stapanul cantecelor nu mi s-a parut rea, avand in vedere ca e romanul de debut;
dreamingjewel
iunie 9th, 2009 la 15:20
Bagă Hyperion, e mişto!
Cât despre Amintirea Pământului, am scris aici despre ea dacă vrei să-ţi faci o impresie mai clară:
http://cititorsf.wordpress.com/2009/05/27/amintirea-pamantului-orson-scott-card/
capricornk13
iunie 10th, 2009 la 15:19
a, citisem deja, stai linistita!:) cred ca ma apuc de hyperion, insa mai vreau sa mai bag un mainstream-doua intre timp, ca am impresia c-o iau razna cu atata sf:)
bujold
iunie 14th, 2009 la 05:47
Am si io o opinieL
http://culturalsflearnings.blogspot.com/2008/12/orson-scott-card-stapanul-cantecelor.html
Parerea mea:
“Dupa parerea mea, acesta este cel mai bun roman scris de Orson Scott Card pe care l-am citit. ”
In rest, va rog nu dati cu pietre. Amintirea pamantului, in care se vede talentul lui Card, este Cartea lui Mormon pe intelesul tuturor.
dreamingjewel
iunie 16th, 2009 la 14:30
Bineînţeles că “Amintirea Pământului” este cartea lui Mormon, am şi scris asta. Treaba e că până când a scris Amintirea, Card învăţase să scrie un roman şi povestirea curgea alert, fără sincope, fără poticneli, fără burţi şi timpi morţi, în timp ce Stăpânul Cântecelor suferă de o clară inegalitate între prima şi a doua parte, după părerea mea, fireşte. Iar relaţia dintre Ansset şi Na-că-mi-scapă-numele nu mi s-a părut credibilă; am înţeles ce a vrut autorul, numai că mi se pare că nu i-a ieşit.
Şi tocmai de asta mi-e ciudă, că ar fi putut fi o carte care să îmi placă dar ceva îi lipseşte, din punctul meu de vedere. Deşi finalul, aşa cum este, mai drege lucrurile, arătând că orice experienţă are un rost în ţesătura lumii, chiar şi un potenţial neîmplinit.