Orson Scott Card – “Stăpânul cântecelor”, Nemira, 2008.

Dezvoltat dintr-o povestire scrisă înainte de “Jocul lui Ender”, romanul este inegal, atât ca desfăşurare a imaginaţiei cât şi ca ritm. Avem de a face cu un ordin care găseşte şi pregăteşte cele mai frumoase voci din lume. Privighetorile, cum sunt numite, pot cânta melodii care declanşează orice sentiment dorit; mai mult, ei/ele pot identifica precis cântecul specific pe care fiecare fiinţă îl are. Pentru aceasta, Privighetorile sunt găsite şi antrenate de mici şi nu orice talent poate deveni una.

Tocmai de aceea sunt greu de obţinut. Ca să capeţi o Privighetoare îţi trebuie a) bani şi b) o anumită structură sufletească, întrucât pentru fiecare solicitant trebuie formată o Privighetoare anume, care să-i poată identifica acel cântec specific. În consecinţă, când împăratul întregii galaxii cere un asemenea dar, Şcoala de Muzică e cât pe ce să îl refuze, iar apoi petrece câteva zeci de ani căutând şi formând cântăreţul potrivit, de mai-mai să moară majestatea sa fără Privighetoare. Deşi disciplinele de formare a copiilor amintesc cumva de Şcoala de Luptă din “Ender”, prima parte – organizarea şcolii, disciplinele predate, împărţirea copiilor în funcţie de talente, relaţiile dintre ei – este originală şi fascinantă.

La fel şi viaţa la curtea împăratului. Intrigile, dilemele conducătorului întregii galaxii, felul în care nişte complotişti găsesc un mod de a îi face rău monarhului folosind Privighetoarea construiesc un univers captivant, complex şi nemilos şi acţiunea este antrenantă. Iar modul în care împăratul îşi decide succesorul – cu gândul la dăinuirea muncii sale de o viaţă – este extrem de interesant pentru că împăratul nu este un idealist, ci o curvă bătrână, ca să zic aşa, priceput la oameni şi uns cu toate alifiile.

Ce dezamăgire deci în partea a doua: acţiunea trenează, suntem aruncaţi într-o birocraţie plicticoasă, iar relaţiile dintre oameni sunt artificiale şi neplauzibile (inclusiv relaţia homosexuală care apare la un moment dat şi ale cărei motivaţii, cel puţin de o parte, nu sunt deloc convingătoare). Sigur, probabil autorul a vrut să ne arate ce aridă era viaţa Privighetorii fără muzica sa dar a reuşit să facă plicticoasă nu doar viaţa, ci şi cartea.

La fel ca Privighetoarea, şi romanul debutează promiţător şi se termină… mă rog, finalul e chiar înduioşător în sine dar până ajungi acolo…

Comparativ cu alt roman de-al lui Card recent publicat de Nemira, “Amintirea Pământului“, “Stăpânul cântecelor” dovedeşte mai multă imaginaţie dar, în acelaşi timp, mai puţină pricepere în gestionarea ideilor şi a acţiunii.

RECOMANDĂRI DE SERVIRE

Enya - How can I keep from singing. Nu mă pot gândi la o voce şi la o melodie mai potrivite.