Frederick Pohl -  Poarta, Pygmalion, 1996, Nemira, 2008

Mişto carte! Omul simplu faţă în faţă cu spaţiul infinit. Spaţiul infinit are tot soiul de pericole ascunse prin faldurile sale. Omul simplu nu are decât disperarea unui amărât de pe o planetă suprapopulată şi rămasă fără cine ştie ce resurse de hrană (Pământul, evident). Nici măcar nu-i eroic, moare de frică mai tot timpul, cu excepţia momentelor când se îmbată (de frică).

“Poarta” este povestea unor exploratori spaţiali împinşi de la spate nu de setea de cunoaştere, ci de nevoie şi ale căror misiuni sunt un fel de ruletă rusească. Omenirea, ajunsă la vreo 25 de miliarde de locuitori, a colonizat Venus, Marte, Luna etc dar tot mai are nevoie de spaţiu şi nici economia planetară nu funcţionează prea strălucit.

În acest context, umanitatea dă peste pleaşca descoperirii urmelor unei civilizaţii extraterestre extrem de avansate, pe care o botează Heechee şi care a trecut la un moment dat prin sistemul solar în drum spre nu se ştie ce. Ba chiar a şi zăbovit o vreme  lăsând în urma sa o staţie cu tuneluri interioare cu gravitaţie redusă şi cu straniile nave Heechee aşteptând intacte să pornească spre destinaţie. Ei, şi aici încep problemele, că Heechee nu au lăsat niciun fel de instrucţiuni de folosire.

UN EROU NE-EROIC

Robinette Broadhead lucrează pe Pământ, în minele de hrană, şi este atât de sărac încât nu îşi poate plăti nici măcar o asigurare medicală parţială. Singura sa şansă să depăşească acesată condiţie jalnică este de a se oferi ca explorator spaţia pe una dintre navele Heechee.

Cum aşa, fără experienţă de pilot? Păi aşa, că experienţa nu e de prea mare folos, atâta timp cât nimeni nu a dedus cum se pilotează navele Heechee, cu excepţia faptului că au descoperit butonul care face nava să pornească. Odată pornită, nava se duce la unica destinaţie către care o setaseră extratereştrii să se ducă şi se întoarce automat înapoi (cu echipajul viu, mort sau lipsă). Nu poate fi oprită sau întoarsă, nu i se poate schimba destinaţia, iar la capătul celălalt poate fi orice: o supernovă, o gaură neagră, o planetă toxică etc. Din punctul de vedere al echipajului, la capătul celălalt pot să se afle fie moartea, fie descoperiri astrologice şi aheologice care să se asigure o primă consistentă, aşa încât să nu mai fie nevoie să muncească în viaţa lor sau să pună piciorul pe vreo navă.

În atari circumstanţe, regulile de navigaţie nu sunt cu mult diferite de ghicitul în globul de cristal: Cinciurile (navele cu cinci locuri) sunt mai periculoase decât Treiurile sau Unu-rile dar duc spre locuri cu potenţial mai mare de a descoperi ceva; dacă pe bordul navei apar două dungi luminoase de un soi şi una de altul e de bine, dacă apar mai multe de alt soi misiunea va merge rău; să nu pui mâna pe maneta aia că te ia dracu etc. Deşi stupide, aceste concluzii au fost atinse prin pierderi de vieţi omeneşti şi sunt cam singura cunoaştere despre navele Heechee pe care o posedă exploratorii.

Universul Porţii este atât de credibil, cu mozaicul său de desperados de ambele sexe, iar Robinette, cu ezitările lui de a se îmbarca pe o navă, e atât de real în toate reacţiile sale de om mort de frică dar dornic să dea o lovitură, încât cartea te captivează. În mintea personajului se întâmplă atâtea încât nu mai contează că înafară acţiunea este lentă.

În plus, autorul a avut ideea de a condimenta povestirea cu extrase din rapoartele altor misiuni, aşa încât să ne facem o idee cât de variate erau pericolele şi cât de mici sunt şansele echipajului de a se întoarce intact. Romanul este compus, alternativ, din capitole în care Robinette îşi povesteşte păţaniile şi din capitole în care face psihoterapie cu Sigfried von Schrink, psihanalistul său, care este de fapt o maşinărie dotată cu senzori şi programe. Omul încearcă să domine maşina, maşina încearcă să descâlcească omul din grămada de traume şi remuşcări cu care s-a ales după expediţiile spaţiale şi după teribila alegere pe care a fost silit, la un moment dat, s-o facă.

CEL MAI FRUMOS CITAT

Îi aparţine psihanalistului-maşină şi este răspunsul pe care i-l dă lui Robinette după ce toate laşităţile, vinovăţiile, fricile şi regretele acestuia au ieşit la suprafaţă, creionând povestea unei vieţi lipsite de eroism, înţelepciune şi în general de orice am numi valori.

M-ai întrebat: “Asta numeşti tu viaţă?”. Şi îţi răspund: Da! Este exact ceea ce numesc eu viaţă. Şi, dacă ar fi să ţin seama de reacţia circuitelor mele emoţionale, o invidiez foarte mult.

Din păcate, continuarea nu mi s-a părut la înălţime dar despre asta altădată.