Ce înseamnă să fii normal?

Elizabeth Moon – Viteza întunericului, Milennium Press, 2008

“Ce vreau să spun este că viteza întunericului este la fel de interesantă ca viteza luminii şi că poate e mai mare, dar cine să descopere asta?”

Asta crede Lou Arrendale, un autist pe care lumea încearcă să-l toarne în tiparele normalităţii deşi el este mulţumit şi aşa şi nu face rău nimănui. Lou a urmat un tratament care permite autiştilor să se integreze la un nivel rezonabil în societate (e un roman SF, din păcate aşa ceva nu este încă posibil) şi ca urmare poate trăi pe cont propriu: are apartament şi poate conduce maşina, are un job pe care numai un autist îl poate face, are prieteni autişti dar şi prieteni normali. El rămâne totuşi diferit de ceilalţi şi uneori resimte acut acesată diferenţă, mai ales când, în loc să încerce să cunoască lumea lui, oamenii obişnuiţi încearcă să-i aplice normele lor. Ca şi cum nu ar fi de ajuns, şeful său, Gene (a guy you love to hate, lui Moon îi ies de minune personajele) vrea să îl forţeze pe Arrendale şi pe colegii lui de secţie, autişti şi ei, să urmeze un tratament experimental pentru a deveni normali, ameninţându-i cu concedierea.

Viteza întunericului, crede Lou, este mai mare decât viteza luminii, pentru că atunci când lumina ajunge undeva întunericul este deja acolo.

Ei, şi uite aici este Moon genială şi merită premiul Nebula pe care l-a luat pentru cartea asta. Fiindcă, la ea, intriga SF este doar un element de background, prim-planul fiind ocupat Lou şi felul în care reuşeşte să se integreze într-o lume care are alte tipare mentale decât el. Povestea este spusă la persoana întâi, din punctul de vedere al autistului. Ceea ce este bine, fiindcă, în locul unui thriller moralizator şi indignat despre dreptul de a fi diferit şi despre cruzimea marilor corporaţii blabla, citim despre colţişorul confortabil de lume pe care şi l-a creat Lou şi ne revoltăm din proprie iniţiativă în faţa riscului ca acesta să fie distrus. (Moon cunoaşte de altfel bine problema, fiindcă are un fiu autist).

Lou merge la cumpărături, la serviciu, face scrimă în timpul liber, spală rufe etc. Şi ce dacă face aceleaşi lucruri în fix aceleaşi zile ale săptămânii, ce dacă la serviciu are nevoie de muzică şi de morişti colorate ca să se poată concentra, ce dacă perturbarea rutinei îl dă peste cap (parcă noi nu păţim la fel în oarecare măsură) şi ce dacă atunci când e deprimat se acoperă cu pernele de pe divan? Lou vede în schimb tiparele din orice şi poate distinge frumuseţea acestora, ştie că ochii nu au o singură culoare, aşa cum credem noi, şi că părul are diverse nuanţe, Lou este un cetăţean complet inofensiv, spre deosebire de unii dintre semenii săi “normali”.

“NORMAL ESTE UN PROGRAM PENTRU USCĂTORUL DE RUFE”…

… cum ar zice Lou şi prietenii lui autişti.

“Viteza întunericului” este o lectură bună pentru orice cititor de literatură mainstream, pentru că propune nu atât o poveste SF, cât un exerciţiu de a vedea lumea prin alţi ochi; de a privi, de fapt, normalitatea, dintr-o altă perspectivă.  Cartea te pune pe gânduri cu privire la unele dintre ritualurile  înscrise în sfera normalităţii: din punctul de vedere al lui Lou, multe dintre ele nu au logică şi, uitându-te prin ochii lui, admiţi şi tu că-s cam ilogice. Formulele de salut, de exemplu: de ce trebuie să zici ceva, neapărat? (mai e şi ipocrită treaba, că nu dorim neapărat cuiva o zi bună şi nu ne interesează întotdeauna ce mai face interlocutorul).

Priviţi prin ochii lui Lou, noi vorbim prea mult, spunem lucrurile în moduri complicate când am putea să le spunem simplu, suntem ambigui, zicem lucrui de dragul de a le spune, nu fiindcă avem ceva de comunicat. La noi, “arată-mi” înseamnă uneori “du-mă acolo“,  “poţi s-o mai zici odată” înseamnă “ai dreptate”, “un jeg” este un individ dezgustător şi, pentru un autist, toate astea sunt tare stranii. Relaţiile interumane – şi mai ales  cele între sexe – îi dau atâta bătaie de cap, încât îţi vine să-l baţi pe umăr şi să-i spui că nu-i nimic, şi noi avem tot felul de nelămuriri în legătură cu asta.

Noi avem voie să fim furioşi dar un autist nu are voie nici măcar să pară furios, fără a fi considerat potenţial violent. Dacă declară că-i place leapşa, psihiatra notează “porniri violente” şi îi atrage atenţia în repetate rânduri că a avea prieteni pe Internet nu înseamnă a socializa (OK, legaţi-ne şi pe noi atunci!), când anunţă că a avut un accident şeful său presupune că el l-a comis etc. Devii cumva conştient de dublul standard cu care măsori lucrurile şi de reacţia de tip clişeu pe care o ai faţă de anumite categorii. Apropo, o altă categorie de people you love to hate o constituie medicii ştie-tot, care cred că înţeleg o condiţie pe care nu o cunosc decât dinafară mai bine decât cei afectaţi de aceasta.

Efectul cărţii este acela că:

- realizezi că normalitatea este o acumulare de convenţii şi ritualuri  unanim acceptate, de la care noi ăia normali ne abatem de mai mare dragul.

- Lou e atât de coerent în felul său de a fi încât te trezeşti invidiind anumite aspecte, în cazul meu faptul că este ordonat, meticulos etc.

- şi stai cu sufletul la gură să vezi dacă va fi nevoit sau nu să aleagă şi dacă da, ce va alege.

Iar finalul este imprevizibil şi vine ca o gratificaţie atât pentru Lou cât şi pentru noi, după toate cele prin care am trecut împreună, citind această carte.