Nobel: până la urmă, oricum am da-o…

… tot prost ieşim.

Nobelul Hertei Muller, precum turnesolul, scoate la iveală tot ce-i mai urât la noi şi anume incapacitatea de a crede în sinceritatea şi bunele intenţii ale celorlalţi.

♣

– dacă statul român îi va acorda vreo distincţie se va găsi lumea să spună: „de ce acum, că dacă nu lua Nobelul nu i-o dădeau, oportuniştii dracului, e chiar culmea că îi dă distincţii tocmai statul din care a fugit„. Păi, scuzaţi-mă, dar dacă nu lua Nobelul pentru ce să-i fi dat o distincţie, dat fiind că autoarea a fost foarte puţin publicată şi foarte puţin cunoscută în România?

– dacă statul Român nu îi acordă o distincţie, alţii vor zice: „da de ce nu îi acordă, avem şi noi o scriitoare de Nobel şi statul român o neglijează, nu fac oamenii ăştia nimic pentru Cultură„.

♣

– dacă noi ne apucăm acum s-o citim, „de ce ne-am apucat abia acuma, când până acum nu ne-am „deranjat” s-o facem; suntem, în mod cert, demni de dispreţ”.

– dacă nu o cititm, suntem nişte inculţi care preferăm să citim prostioare comerciale în timp ce o scriitoare de Nobel, de o profunzime dureroasă, e ignorată ca ziarul de ieri; românii nu au respect pentru Cultura lor.

♣

– dacă o citim şi ne place, suntem nişte lingăi care se lasă influenţaţi de faptul că a luat Nobelul (posibilitatea de a gândi cu propriul cap nu ne este acordată)

–  dacă o citim şi nu ne place suntem nişte insensibili şi nişte amatori care habar nu au ce înseamnă o carte bună şi un mare Autor.

♣

– dacă discutăm pe bloguri despre faptul că a luat Nobelul e dezgustător, obositor, toţi scriem despre subiectul ăsta, vai, ce greţos

– dacă nu discutăm pe bloguri, bloggerii ăştia cică preocupaţi de cultură sunt nişte impostori, nişte prefăcuţi, uite, a luat Muller premiu şi blogosfera românească nici nu s-a sinchisit.

Culmea e că sunt persoane care ar fi capabile de ambele atitudini, în funcţie de întorsătura lucrurilor.

După părerea mea, asta e urât la noi: nu faptul că acum descoperim un autor, când a primit o distincţie internaţională; asta e cumva în natura umană, nimeni nu e profet în satul său, viaţa-i prea scurtă şi lumea-i prea vastă ca să ajungem să acrodăm atenţie tuturor lucrurilor care merită. Nu, urât este că:

– nu suntem în stare să ne acordăm unii altora prezumţia de sinceritate

– ne folosim de Herta Muller ca să ne consolidăm în dispreţul nostru superior faţă de alţii, ca şi cum singura validare a calităţilor noastre ar putea veni din dispreţul faţă de altcineva, din minunata intransigenţă pe care o revărsăm asupra altora (dar ferit-a sfântul să o întoarcem şi asupra noastră).

Lumea e în parte realitate şi în parte percepţia noastră despre realitate. Iar dacă realitatea noastră include prezumţia de vinovăţie, în locul prezumţiei de sinceritate înseamnă că ne făurim singuri o lume de tot rahatul şi deci merităm să trăim în ea.

Ce-ar fi să ne bucurăm de faptul că cineva născut în România şi care scrie despre România a luat Nobelul dar să nu ne umflăm în pene, că nu e meritul României că l-a luat? Ce-ar fi să o citim fie şi cu întârziere şi să facem schimb de păreri, fără insulte şi fără atacuri la persoană? Ce-ar fi să îi dăm o decoraţie dar să nu ne ofuscăm – şi nici să nu triumfăm – dacă ea o va refuza?

CE-AR FI SĂ NE PURTĂM DRACULUI CA NIŞTE OAMENI NORMALI ÎN LOC SĂ NE STRĂDUIM SĂ NE SCUIPĂM RECIPROC DREPT ÎN CREŞTET?!

Un punct de vedere diferit găsiţi aici.

Altminteri, dincolo de asta, bine-ar fi ca românii să citească Herta Muller, indiferent de ce o fac, deşi parcă văd că or să stea volumele neterminate pe etajere. Când vine vorba de crimele comunismului, societatea romînească este ca un struţ care stă cu capul vârât în propriul său cur. Cu timpul s-a obişnuit cu mirosul propriului său rahat aşa că i se pare că, de fapt, nici nu miroase aşa de rău şi, ca urmare, rămâne cu capul în propria sa împuţiciune, tot ce contează e că-i cald şi bine înăuntru.