Onorată instanţă, doamnelor şi domnilor juraţi, stimat public,

În pledoaria mea de săptămâna trecută, am demonstrat că împricinatei Luminiţa X., pusă sub acuzare pentru că ar fi “un monstru”, nu i se pot aduce acuzaţii majore pe parcursul celor 13 ani cât a fost în relaţii apropiate cu victima, Cezar P.B. Ca urmare, principalul capăt de acuzare rămâne acela că, după ce s-a vindecat de boala care o redusese  practic la condiţia de invalidă, inculpata s-a transformat într-o fiinţă excesiv de autoritară şi, ca punct culminant al acestei transformări, l-a abandonat pe Cezar P.B., pentru că el, se spune în rechizitoriu, îi reamintea, prin simpla sa prezenţă, de anii în care fusese neajutorată.

Deşi admitem că aceasta a constituit o parte din motivaţie, vom demonstra că situaţia a fost, de fapt, mult mai complexă, evoluţia situaţiei făcând despărţirea de neevitat.

1. Transformarea; excesul de autoritate

Lecturile din Cosmopolitan şi vizionarea emisiunilor de tip De trei ori femeie care, se spune, au contribuit la transformarea clientei mele într-un “monstru” au o explicaţie simplă. Nesigură de sine, după ce ani de zile personalitatea ei adevărată fusese deformată, substituită chiar de nevroză, Luminiţa X. caută apartenenţa la un grup, la unul care pare să fi găsit nişte soluţii. Femeia Cosmo, doamnelor şi domnilor, este o proiecţie, o iluzie, o cârjă pentru femei care nu ştiu cum să jongleze cu toate opţiunile  şi toate planurile vieţii lor şi nu înţeleg că trebuie să aleagă, că e OK să aleagă. Mecanismul Cosmo le convinge că ar fi posibil să performeze, în acelaşi timp, şi în profesie, şi în căsnicie, şi în gospodărie, şi în privinţa aspectului fizic, le conferă singuranţă şi apartenenţa la un club select (şi, evident, asigură revistelor de profil un număr serios de cititoare).

Imaginaţi-vă cât de seducătoare trebuie să fi părut pentru Luminiţa, după atâţia ani în care a deipns de altcineva până şi pentru cele mai simple acţiuni, posibilitatea de a accede la o reţetă care să-i permită să fie o femeie sigură, capabilă să controleze fiecare domeniu al vieţii sale.

Se invocă, în dauna clientei mele, un aşa zis exces de autoritate. În plângerea sa, Cezar P.B.  susţine că, în urma acestor lecturi şi a tratamentului medical

“Luminiţa se transformase într-o femeie de succes dar, totodată, şi într-o persoană autoritară, de un egoism feroce”.

însă minimalizează că, în acel moment,

“Fricile nu-i dispăruseră complet dar cel puţin putea să şi le stăpânească”

Cred că înţelegem cu toţii că este vorba despre un efect compensator: Luminiţa încă se mai teme şi, tocmai pentru a-şi ţine frica la respect, pentru a nu o lăsa să se întoarcă, exagerează în latura ei autoritară. În plus, este şi pentru prima dată când ea, cea fragilă, are putere, inclusiv asupra altor oameni. Aşa se explică şi scena, pe care sunt convinsă că o găsiţi detestabilă, din biroul Luminiţei, când, conform victimei, “aproape că-i bătea cu pumnul în masă” unui subordonat, folosind expresia “eu te plătesc şi am pretenţia să scrii ce spun eu“.

Aroganţă, da, onorată instanţă, dar menită să camufleze o vulnerabilitate interioară, după cum chiar acuzata admite:

“...sînt adesea voluntară şi asta de multe ori dintr-o mare timiditate, pe care încerc şi eu s-o ascund cum pot”.

În plus, toţi cei care au avut o funcţie de conducere ştiu cât de uşor poţi să te trezeşti făcând abuz de autoritate, chiar şi dacă eşti cea mai cumsecade fiinţă. Adaug că nu cunoaştem detaliile, poate colaboratorul îi contesta autoritatea, poate fusese insubordonat în mod repetat, tot ce vedem noi, onorat juriu, este un fragment de tablou.

“Încet-încet, Luminiţa a început să adopte aceeaşi atitudine de bătut cu pumnul în masă şi faţă de mine. ea ştia întotdeauna ce era mai bine, ea avea mereu dreptate, ea lua toate deciziile în ceea ce privea familia noastră – şi eventual îmi comunica şi mie pe urmă, punându-mă în faţa faptului împlinit.”

Ca soţ, ca parte a unui cuplu, victima, Cezar P.B., are dreptate. Este neplăcut şi partenerul poate resimţi ca o trădare asemenea manifestări. Dar trebuie ţinut cont că, pentru prima dată după 13 ani, învinuita experimentează cum să ia decizii pe cont propriu, etapă integrantă din procesul de vindecare. Tot parte integrantă din acest proces este rescrierea relaţiei cu soţul. După ce a depins de el timp de 13 ani, Luminiţa X., cu noua ei forţă descoperită doreşte, în mod firesc, o rescriere a rolurilor.

Şi astfel, după ce am constatat împreună că nu este vorba despre o transformare monstruoasă, ci despre un proces firesc, ajungem la

2. Abandonarea soţului

Onorată instanţă,

La o primă vedere, clienta mea pare vinovată. Vom constata însă, împreună, că nu este vorba despre un abandon cu sânge rece ci despre o deteriorare lentă a relaţiilor, care ar fi făcut ca o continuare a acestora să fie imposbilă pentru Luminiţa X.

Factorul declanşator este nemulţumirea soţului faţă de anumite laturi ale personalităţii soţiei sale. Cezar se opune pe bună dreptate când soţia nu îl consultă, când se comportă tiranic cu subordonaţii sau când citeşte numai reviste pentru femei. Numai că această parte reprobabilă face pentru ea parte integrantă din procesul de vindecare; ca urmare, când formulează critici, soţul este asimilat ca opunându-se întregului proces, nu doar unor exagerări de care se face vinovată soţia. În curând, aceste nemulţumiri reciproce au făcut ca mediul conjugal să se deterioreze grav, iar soţii să nu mai poată discuta fără să se certe, ajungându-se la replici neplăcute, cu efecte greu de reparat:

“Eu îi ziceam că ea, cu boala ei, fusese pacostea vieţii mele“.

În plus, soţul priveşte cu ochi critic tentativele Luminiţei X. de a arăta mai atractivă, schimbarea de look care la femei însoţeşte şi completează o transformare, o evoluţie:

“Nu-i mai suportam rujul sau fardurile, cu care ea începuse să-şi dea din abundenţă. (…) Nu-i suportam tunsoarea băieţească pe care o adoptase.”

Îi vede toate defectele – că e prea păroasă, că s-a îngrăşat. Toate aceste critici, venite din partea partenerului în timp ce clienta mea se străduia să-şi definească o nouă personalitate, de fapt să-şi dea seama cine este ea la 35 de ani, i-au accentuat sentimentul de nesiguranţă:

“În ochii tăi m-am văzut îngrozitor şi asta mă termina. (…)  Nu-mi place să fiu jignită, să fiu lovită exact în punctele mele cele mai dureroase şi asta în casa în care mă adăpostesc de vria lumii”.

Aceste cuvinte spun totul, acuzata  nu-şi simte soţul fiindu-i alături în cursul acestui proces de vindecare, ba chiar dimpotrivă.

În plus, asistăm la un proces de retrăire şi rescriere a relaţiei acuzatei cu tatăl său.  Psihanaliza susţine că este o tendinţă naturală a omului, aceea de a se căsători cu un partener după modelul părintelui de sex opus. Pe de altă parte, Luminiţa, fiind dependentă de soţ, îl substituie tatălui: ea depinde de el, trebuie dusă de mână, inclusiv la toaletă. În plus, contestând ceea ce ea vrea să facă, victima, Cezar P.B., devine tatăl, în ciuda faptului că bărbaţii nu au nimic în comun.

Iar această substituţie este de rău augur, pentru că relaţia Luminiţei cu tatăl ei este una defectuoasă. Tatăl şi-a crescut fiica (vitregă) cu bătaia dar, pe de altă parte, era singurul care reuşea să-i calmeze crizele în copilărie, ţinând-o de mână, făcându-i masaj, făcându-i chiar baie. În adolescenţă, Luminiţa îi trânteşte însă uşa în nas, zicându-i “Nu eşti Dumnezeu“. În mod simbolic, în momentul maturizării sale ca adult, are aceeaşi reacţie faţă de soţ.

Onorată instanţă, doamnelor şi domnilor juraţi, stimat public,

Pe lângă toate aceste argumente mai există unul care, conştient sau inconştient, trebuie să fi contat. Să nu uităm că avem de a face cu o femeie care, ani de zile, a trăit paralizată de frică şi pentru care soţul a funcţionat ca o cârjă. Pentru a supravieţui, pentru a nu risca o recădere în coşmarul care i-a deformat viaţa, ea trebuia să se rupă de tot ceea ce a fost, astfel  ca obişnuinţa să nu o împingă din nou către vechile practici şi către vechile tipare de gândire şi comportament, generatoare de nevroze. Cât timp a stat sub ocrotirea lui Cezar, Luminiţa a fost din ce în ce mai bolnavă. Trebuie să-şi reteze această punte spre refugiu, ca să nu mai aibă de ales.

Constatăm aşadar că ruptura dintre cei doi are cauze multiple, că, de la un moment dat, ambii parteneri au făcut greşeli, greşeli scuzabile dat fiind că din interiorul unei relaţii în criză lucrurile nu se pot vedea cu acceaşi luciditate ca dinafară, dar care,  în final, au făcut ca relaţia să nu mai funcţioneze. Şi că, departe de a fi sau de a fi devenit “un monstru”, Luminiţa X. este o femeie ce încearcă să se definească pe sine, onorată instanţă, o femeie în luptă cu propriile sale nesiguranţe, doamnelor şi domnilor juraţi, e drept,  capabilă de greşeli şi exagerări, stimat public: pe scurt, o fiinţă cum nu se poate mai umană, chiar dacă alegerile sale nu coincid cu ale noastre.