Voiam să vă-ntreb: câte sunteţi decişi să acceptaţi din partea eroului principal al unui roman, indiferent de gen, înainte să decideţi că n-are decât să-şi rupă gâtul că prea puţin vă pasă?
În romanul “Lord Foul’s Bane” din seria “Cronicilor lui Thomas Convenant, Necredinciosul“, eroul comite, din cel de-al doilea capitol al cărţii, un viol. Nu e esenţial pentru povestire dar e un fir în ţesătura acţiunii. Ei, oricum eroul lui Stephen Donaldson este greu de simpatizat şi fără asta dar, după ce am dat peste faza în cauză, chiar că şi-a pierdut orice şansă cu mine.
Pe de altă parte, cred că am citit cu toţii cărţi în care eroul principal a omorât pe cineva sau ne-am surprins simpatizând vreun personaj care ucide cu sânge rece. Sau nu? Este crima, în lumea literară, mai acceptabilă decât violul sau am eu valorile puse aiurea? Sunt importante remuşcările în a ne restaura stima pentru individul vinovat?
Sau contează pur şi simplu cum îşi creează autorul personajele şi-atât? Eu, de exemplu, nu mă pot abţine să nu-l compătimesc pe Humbert Humbert deşi e un dereglat şi-un pedofil, în schimb mi-a luat foarte mult timp ca să reuşesc s-o simpatizez pe Lolita, deşi micuţa seducătoare este, de fapt, victima întregii poveşti – şi dacă nu credeţi asta înseamnă că Humbert Humbert v-a păcălit cu eficienţă.
(Donaldson creează un personaj la care e dificil să te raportezi: nu poţi nici să-l deteşti complet, nici să-l compătimeşti până la capăt pentru suferinţele sale reale, nici să-l accepţi şi cred că e foarte greu să-l placi. Din punctul ăsta de vedere, lectura acestui prim roman din serie poate fi o provocare pentru cititor, dar despre asta – altădată).
Posted by Jen on octombrie 22, 2009 at 12:38 pm
asa, la modul general, nu-mi vine nici un alt exemplu in minte, asa ca ramanem la covenant. pe mine personajul m-a iritat rau de tot, dar nicidecum din cauza violului. nu cred ca sunt eu insensibila, dar scena respectiva nu mi-a sarit in ochi mai mult decat altele. in schimb atitudinea lui de-a lungul cartii m-a umplut de draci, pacat ca nu poti sa pocnesti personajele virtuale. asa, esti lepros, SI?! nu te mai miorlai si fa dracului ceva, taie-ti venele, numai taci naibii!
Posted by MBadragan on octombrie 22, 2009 at 12:54 pm
Eu unul sint adeptul pozitiei lui Oscar Wilde (Prefata la Picture of Dorian Gray). O am, de altfel, pusa mare ca motto al blogului meu (There is no such thing as a moral or an immoral book. Books are well written, or badly written.). Ma intereseaza destul de putin, atunci cind citesc o carte, sa imi placa moral personajele. In schimb ma intereseaza personaje solide, autentice, avatare ale naturii umane si nu fictiuni artificiale.
Uite, acum citesc a treia carte dintr’o alta trilogie fantasy, Caine a lui Matthew Stover. Caine este si el un personaj foarte incomod cu care imi este foarte greu sa ma identific. De fapt, este una dintre putinele SF’uri in care nu am gasit pe nimeni cu care sa ma identific. Dar asta nu m’a oprit de la parcurgerea celor vreo mie de pagini ale primelor 2 carti.
Posted by to-morrow on octombrie 22, 2009 at 3:53 pm
Un personaj poate fi simpatic sau antipatic, asta decide autorul si te plimba pe unde vrea el. Cred ca actiunile personajului principal se intersecteaza cu valorile morale ale cititorului. Cititorul recunoaste valoarea scriiturii (atunci cand exista), cred eu, indiferent de secventele oribile care i s-ar infatisa in carte.
Posted by dreamingjewel on octombrie 23, 2009 at 11:49 am
@ jen
Da, personajul, pe lângă chestia cu violul e enervant şi prin lipsa de implicare în tot ce se mai petrece dar, pe de altă parte, tocmai asta e, că suferind de această boală nu-şi prea poate permite să-şi direcţioneze atenţia de la propria persoană. În fine, poate mai evoluează în următoarele romane din serie. (Eu am o ediţie omnibus cu primele trei, aşa că o să citesc în continuare, dacă tot le am la îndemână).
@ MBadragan
Da, Wilde e seducător chiar dacă nu e întotdeauna adevărat. Până la urmă aplicăm o cheie morală lecturilor noastre, că altfel de ce s-ar mai osteni autorii să creeze personaje morale sau imorale sau să dea o componentă morală povestirii? Sau, dimpotrivă, una imorală, special ca să ne scandalizeze (ceea ce apelează tot la simţul nostru moral).
Aplicăm deci o cheie morală dar, oamenii fiind, facem rabat de la aceasta când cartea este bine scrisă sau personajul seducător sau ne regăsim în el în măcar o privinţă.
Aş zice, deci, că nu există cărţi morale sau imorale, ci cărţi care ne plac sau care nu ne plac, iar raţionalizarea vine abia pe urmă (“nu-i tocmai inorală, pentru că arată că…” sau “da, e imorală dar..”).
@ to-morrow
Adevărul este că, în faţa scriitorului, suntem extrem de uşor de manipulat. Dacă de exemplu se decide să ne facă să simpatizăm personajul înainte să ne dezvăluie că a comis un act reprobabil – un viol, o crimă – probabil că suntem dispuşi să fim mai puţin aspri în judecata noastră, nu?
Posted by Jen on octombrie 23, 2009 at 12:18 pm
eu am primele 5 volume, dar dupa ce l-am terminat pe primul nu m-a tras ata sa le citesc… lumea e foarte misto gandita, dar personajul… grrrrr. sper si eu ca evolueaza, ca altminteri e jale.
Posted by dreamingjewel on octombrie 23, 2009 at 12:29 pm
Eu m-am oprit după ce l-am început pe al doilea unde, în al doilea capitol, personajul ajunge înapoi în lumea magică şi dă acolo peste un tip ajuns ca şi el, care în lumea reală era orb. Fostul orb era foarte fericit că aici era vindecat şi evident că nu mai voia să plece; ca urmare, îl întreabă pe Convenant cum de nu e mulţumit în lumea aceea magică, în care, atâta timp cât rămîn, sunt vindecaţi de bolile lor. ŞI Convenant îi vâră sub nas mâna cu două degete lipsă pe care le pierduse când s-a îmbolnăvit şi-i zice ăluia: “Numeşti asta vindecare?”.
Ei, pe mine la faza asta m-a pierdut de tot. Adică în loc să zici mersi că nu mai ai lepră – şi să vrei să rămâi acolo dacă tot eşti sănătos – tu faci mutre d-astea?
A, şi în primul volum influenţa lui Tolkien e atââââât de vizibilă; sunt teme şi personaje luate de la el şi prelucrate; nu ştiu dacă în mod conştient sau nu, dar e observabil cu ochiul liber.
Posted by MBadragan on octombrie 23, 2009 at 9:26 pm
@Dreamingjewel: Evident ca aplicam cheia morala. Din motivele pe care le’ai expus si din cauza ca sintem “hardwired” sa facem asta. Mi s’ar parea imposibil sa te poti detasa suficient de propriile viziuni asupra lumii doar pentru ca citesti o carte. Personajele ramin morale sau imorale indiferent cit de bine sint construite sint sau cit de mult ne fascineaza actiunea in care sint prinse (SFul, mai ales, are uneori darul de a crea astfel actiuni care te fura si uiti temporar de moralitate). Ceea ce spuneam eu este ca, din perspectiva aprecierii calitatii cartii si a continuarii lecturii, cheia morala a naratiunii este irelevanta pentru mine.
Ma gindeam ieri la “Luni de fiere” a lui Pascal Bruckner. E, probabil, una din cele mai greu de ingurgitat carti pe care le’am citit. O carte care poate dezgusta atit de mult un cititor mai “frigid” incit sa o arunce in foc. Si totusi este una din cartile mele preferate tocmai pentru forta descrierii acelor scene. Cam la fel ar fi si “Castle in the Forest” a lui Norman Mailer.
In ceea ce priveste faptul ca ai gasit rezonante Tolkien in cartea pe care o citesti, mi’e teama ca majoritatea scriitorilor de fantasy de dupa anii ‘50 au fost tributari lui. Cred ca nici macar nu se mai discuta despre asta, a devenit un fel de dat. Ceea ce spune, pe de alta parte, foarte multe despre Tolkien
Dar iti pot recomanda pe unul la care nu se vede influenta, daca nu ai incercat deja, Roger Zelazny. In topul meu este 0.5 puncte peste Tolkien.
Posted by voicunike on octombrie 24, 2009 at 3:20 pm
@MBadragan-Am observat ca iti place sefeul si fantasyul,treci si pe la noi – blogul Fansf ,mai schimbam o vorba, o impresie!
@DJ-nu te speria nu iti fur “clientii”!
Posted by MBadragan on octombrie 24, 2009 at 7:37 pm
@voinicunike: Este una dintre pasiunile mele. Din pacate nu am mai gasit de mult ceva care sa imi atraga cu adevarat atentia. Am din ce in ce mai tare senzatia ca s’a coelhiozat si SFul (sau s’a danbrownizat, cum vrei), ca nu se mai scrie ca in epoca de glorie. Da’ o sa trec pe la tine pe acolo, poate mai dau peste vreo sugestie interesanta.
Posted by dreamingjewel on octombrie 24, 2009 at 11:06 pm
@ MBadragan
Rezonanţele Tolkien nu mă deranjează, în cantităţi rezonabile, numai că la Donaldson se vede urzeala, e cam pe faţă: personaje, popoare, situaţii la care, dacă răzui numai un pic, dai de Sauron, Gollum, Rohirrimi, Lothlorien e şi un inel acolo de care depinde toată treaba şi care trebuie dus undeva, în fine. d-astea. Probabil că în restul seriei se schimbă treaba, dar primul volum e … cum am zis.
Am citit “Amber” a lui Zelazny, într-adevăr, e original. Mă surprinde cât de moderne sunt personajele lui în ciuda decorului de epocă, nu ştiu exact cum i-au ieşit aşa. De fapt, tocmai am terminat de recitit primele cărţi din serie, cele care îl au ca erou pe Corwin, şi ar trebui să fac o recenzie despre asta pe “Cititor SF”, numai că sunt o loază leneşă!.
Dă detalii, că sună interesant: cum adică s-a coelhizat SF-ul? Care sunt simptomele?
La prima parte a comentariului tău dă-mi voie să răspund mâine, că acu abia am revenit dintr-o delegaţie şi sunt cam năucă.
@ voicunike
Băiiii, te ţii de racolări, ai?!
Posted by MBadragan on octombrie 25, 2009 at 5:33 pm
Coelhiozarea SFului…. e putin mai complicat de descris in citeva cuvinte dar o sa incerc. De fapt, ii spun asa nu pentru ca Coelho ar avea vreo vina ci pentru ca el este un exponent foarte vizibil al fenomenului.
Conceptul are legatura cu o teorie proprie in ceea ce priveste arta (poate o mai au si altii, n’am mai intilnit’o). In principiu, orice forma de arta facuta pentru a fi gustata de catre public are la baza un dialog in 3 intre autor, opera si consumator (pentru detalii tehnice recomand “Lector in fabula” de Umberto Eco). Simplificind putin, putem spune ca autorul insereaza in opera niste butoane (intriga si personajele) pe care apoi le apasa de’a lungul desfasurarii operei in scopul de a comunica cu consumatorul. E mult de spus despre asta, o las deocamdata asa.
Acum, exista 3 tipuri mari de creatori de arta si doua tipuri de astfel de butoane. Butoanele pot fi grosiere (eroism, dragoste, sacrificiu, moarte, incest, destin… cam tot ceea ce a ramas de pe urma tragediilor grecesti si inca citeva chestii mai noi) sau rafinate (detaliile, efectele secundare ale varietatii umane, micile noastre josnicii sau eroisme de 1 secunda, insomniile noastre, demonii minori). Acum, cele 3 tipuri de autori sint relativ evidente. Un tip cultiva butoanele grosiere in arta lui, celalalt pe cele rafinate si al treilea pe amindoua. Primele 2 tipuri sint, in general, sortite esecului artistic (exista, evident, si exceptii. Wagner si Prevert, ca sa dau un exemplu din fiecare). Cel de’al treilea are o sansa ceva mai mare de reusita.
Acum, ca sa ne intoarcem la Coelho si cei ca el, de vreo 50 de ani incoace, mai ales de cind arta a devenit industrie si entertainment’ul a devenit obiectul nostru preferat de consum, a inceput sa primeze primul tip de autor, cel cu butoanele grosiere. Esti un functionar insignifiant intr’un birou anonim dintr’o multinationala si visezi sa’i servesti sefului o lectie? Ai si o predilectie pentru lectura? Atunci o sa te satisfaca un fantasy cu un erou care nu se supune nici unei reguli, este un dur si le’o trage tuturor. Esti lipsit de simtul umorului si asta te cam frustreaza? Daca in cartea aia mai sint si citeva ironii reusite care te fac sa te cracanezi de ris, atunci cartea devine o capodopera.
Cum majoritatea consumatorilor de arta contemporana sint de tipul functionarului de mai sus, industria de arta a ajuns sa ii promoveze pe acesti autori de prima categorie si a inundat piata cu genul asta de produse. Un test relativ simplu ar fi sa iei 3-4 carti best-seller din acelasi gen literar (la SF, heroic-fantasy, policier si army se vede, din pacate, cel mai rau fenomenul) si sa incerci sa le suprapui. Surpriza este ca, cu putine exceptii, diferentele sint minore si tin mai degraba de detalii. Sint croite dupa acelasi calapod, apasa aceleasi butoane, implica acelasi set standard de emotii. Mai rau, daca ai avut norocul sa citesti suficienta literatura buna din respectivul gen, o sa descoperi ca toate sint variatiuni simplificate ale unor carti scrise cu 50-60 de ani in urma. Iar simplificarea nu este facuta inspre mai bine ci din contra.
Apoi mai exista si aspectul seriilor. Din ce in ce mai multi autori intind pelteaua pe mii de pagini chiar daca noutatea ideilor lor s’a epuizat dupa prima suta de pagini. Toata porcaria asta de obicei al sequel’urilor a omorit multe idei fascinante.
Mda… ar mai fi multe de spus dar, din pacate, deja m’am intins cam mult si imi cer scuze pentru asta.
In loc de incheiere, tema pentru acasa, va las sa faceti singuri o comparatie revelatorie pentru teoria mea de mai sus: a se citi, in paralel sau imediat una dupa cealalta, “Codul lui DaVinci” a lui Dan Brown si “Pendulul lui Foucault” a lui Umberto Eco. Apoi faceti o analiza comparativa, aplicind “teoria butoanelor” descrisa mai sus pentru a explica de ce una dintre carti este oribil de slaba si cealalta foarte buna (pentru unii chiar geniala). Am incercat sa imi amintesc si o carte in aceeasi tema scrisa de un autor de categoria 2 dar nu imi vine nimic acum in minte.
Posted by voicunike on octombrie 25, 2009 at 6:30 pm
@ DJ-
Da ce bre te-ai suparat? 
Tot ce este sefist “riul ,ramul mi-e prieten numai mie” sa intre macar odata pe blogul Fansf ! 
Posted by capricornk13 on octombrie 27, 2009 at 2:52 pm
@MBadragan: interesanta teoria butoanelor, eu nu m-am gandit niciodata asa; adica n-as fi reusit sa clasific autorii in acest fel – sunt lipsita de calitati de analiza, whatever; ma intreb ce-ar spune scriitorii de teoria ta! cred c-ar ramane extrem de surprinsi, cred ca ei pleaca de la cu totul alte premise cand scriu: ceea ce au ei de spus, forma in care s-o faca (eventual folosind niste cursuri de creative writing), ce personaje le-ar servi cel mai bine ideea… uite, Proust de exemplu; crezi ca i-a trecut vreodata prin cap sa apese pe anumite butoane pentru a comunica diversilor cititori senzatii? eu am impresia ca s-a chinuit ani de zile sa-si puna gandurile pe hartie intr-o forma care sa-i placa lui insusi, nu celorlalti…
Posted by dreamingjewel on octombrie 27, 2009 at 8:48 pm
Cred că scriitorii, când se apucă de treabă, recurg la o combinaţie a ceea ce aţi zis voi doi. Există povestea şi felul în care o spun – şi aici nu prea ştiu cât poţi să alegi, nu cred că alegi tu dacă eşti Dan Brown sau Saramago, scrii cum îţi este stilul. Poţi să te şlefuieşti dar nu ştiu dacă poţi să te schimbi radical. Apoi, există şi butoanele şi pe unele apeşi conştient, pe altele inconştient. Sigur, mi se poate contraargumenta oricând cu Sven Hassel sau cu Sandra Brown, la care creaţia artistică se rezumă la butonăreală, dar cred că majoritatea scriitorilor se încadrează în categoria amestecată pe care atât de incoerent am încercat s-o descriu mai sus.
@MBadragan
Cât despre scrisul la reţetă, mda, sunt şi destui epigoni, e clar, care reciclează poveşti cu orci şi vrăjitori copii şi alte cele. Eu încă nu resimt asta, că mai am de explorat din clasici. N-am avut prea multe deja vu-uri dar dacă îmi dai nişte exemple concrete pot să văd dacă ne referim la aceleaşi cărţi.
Şi de unde ai scos-o cu eroul dur care le-o trage tuturor? Eu am văzut eroi imperfecţi, cu slăbiciuni, cred că ăsta e trendul azi. Dar, din nou, probabil nu ne referim la aceleaşi cărţi, eu sunt încă în etapa Gene Wolfe, Martin etc, dintre ăştia mai noi am citit Simmons şi Scott Lynch şi cam atâta, cred.
Treaba cu seriile mă scoate şi pe mine din minţi: mi se par izvorâte, dincolo de calculele comerciale, din lenea autorului de a mai inventa alt univers sau altă poveste; de ce să rişte să nu placă, dacă poate exploata un culcuş comod pe care deja şi l-a croit? În ciuda faptului că sunt hopelessely addicted de seria de zece romane a lui Steven Erikson, eu una chiar mi-aş dori ca autorii să scrie o carte cu maxim partea întâi şi partea a doua în loc să proiecteze din pornire serii de şapte romane (căci trilogiile deja s-au demodat).
Despre Dan Brown nu zic nimic fiindcă nu l-am citit şi am acest principiu, să nu mă pronunţ despre o carte până nu o citesc (nu râde, că nu e chiar atât de normal pe cât pare). “Pendulul” mi s-a părut o minunăţie perversă, chit că-s sigură că mi-au scăpat nuşcâte nuanţe când am citit-o.
Posted by MBadragan on octombrie 27, 2009 at 11:45 pm
Acum ceva timp am vazut o conferinta a lui Salman Rushdie la Google in care vorbea despre ultima lui carte, The Enchantress of Florence. Vorbeste la un moment dat, in termeni aproape antropologici, despre nevoia omului de a spune si de a asculta povesti. Este foarte fain pasajul ala si spune multe despre ce il mina in lupta pe Salman Rushdie.
Eu cred ca majoritatea scriitorilor scriu instinctiv (evident, asta nu elimina documentarea, construirea personajelor si alte detalii tehnice). Dialogul ala in 3 despre care scriam mai sus nu este cautat, formalizat, algoritmizat. As indrazni chiar sa sugerez ca, cu exceptii notabile gen Italo Calvino, Borges, Kundera, Eco si altii ca ei, cu cit e mai constienta partea tehnica, “apasarea pe butoane”, cu atit e mai proasta cartea.
Eroul dur? Pai eu am intilnit o groaza de clone Han Solo in ultima vreme. E adevarat, e uman, o pateste, are slabiciuni, merge la toaleta si i se defecteaza calul in mijlocul bataliei, da’ pina la urma razbeste apoteotic pe spinarea dusmanilor. Genul asta de erou imi aduce aminte de filmele cu Jean Claude VanDamme (sau cum s’o fi scriind). Ia picioare in cap si pumni in stomac, cade, lesina, adoarme da’ la sfirsit, ametit si plin de singe iese invingator. Si smecher. (tocmai am terminat un best seller din 2008 – Caine: Black Knife a lui Matthew Stover in care Caine e un astfel de personaj).
Sint de acord cu tine, si eu ma feresc sa vorbesc despre carti si autori pe care nu i’am citit. De’aia am incercat si Dan Brown si Coelho, Sven Hassel si Sandra Brown, am citit si “Invitatie la Vals” si “Elevul Dima dintr’a saptea” si am consumat chiar si ceva Pavel Corut. Cred ca e bine sa le incerci si pe astea daca vrei sa intelegi ceva despre ce inseamna arta scriitoriceasca. Evident, poti sa citesti doar din placere, fara nici o analiza, si nu e nimic rau in asta. Doar ca pe mine m’a preocupat sa inteleg si mecanismele acestei placeri si, mai ales, ce face o scriitura mai buna decit alta. Asta pentru ca refuz relativizarea valorilor ce tinde sa inghita cultura contemporana. Si m’am intrebat: “Ok, ce motive are o carte (sau o piesa muzicala) sa se considere mai buna decit alta? Ce pot aseza linga principiul placerii, cel care relativizeaza, si sa devina criteriu de diferentiere?”. De aici am ajuns la teoria cu butoanele si la inca citeva consideratii similare.
P.S. Tocmai am inceput “Dies Irae” scris in colaborare de Zelazny si K. Dick. O recomand cu foarte mare caldura celor care nu au ajuns inca la ea.
P.S.2 O recomandare: cititi cartile, in masura in care se poate, in limba originala. Uneori povestea este mai putin importanta decit felul in care este spusa, chiar si pentru autor. Si la traducere, oricit de magistrala, se pierde cite ceva.
Posted by capricornk13 on octombrie 29, 2009 at 8:24 am
@dj: eu cred ca pe Sandra Brown atata o duce capul, nu cred ca s-a dus pana la butoane…
dan brown am citit, nu e chiar atat de rau pe cat se lamenteaza toti elitistii, sa stii; dac-o privesti ca pe ceea ce e, entertainment pur, scriitura lui e mai ok decat a multor autori de romane politiste;
@MBadragan: sigur ca e preferabil sa citesti romanele in original, uneori am senzatia ca citesc alte carti; am facut greseala sa-mi iau White Noise a lui DeLillo in romaneste si simt ca-n engleza ar fi sunat mult mai bine, e foarte falsa si ciudata…
Posted by MBadragan on octombrie 31, 2009 at 12:46 am
@capricornk13: Cu riscul de a ma departa de la topicul postarii la care comentam, o sa incerc sa fac o distinctie intre Sandra Brown/Dan Brown (ups, acum m’am prins de potrivirea de nume, nu vreau sa sugerez nimic cu ea) si Sven Hassel.
O mica precizare inainte de a ma lansa: ce spun aici sint pareri personale pe care nu incerc sa le bag nimanui pe git. Faptul ca incerc sa ramin la o lungime decenta a comentariului (si sigur nu o sa reusesc) imi dezavantajeaza putin argumentatia pentru ca nu e prea mult loc de exemple si dezvoltare de idei.
Deci:
Pe de o parte avem de’a face cu o literatura dupa reteta. Cei doi Brown sint exponentii unei categorii de scriitori care au descoperit, aparent, cheia succesului financiar sigur. De’a lungul timpului s’a scris multa literatura si pe tema dragostei si pe tema conspiratiei/societatilor secrete. Din toata aceasta literatura s’au desprins citeva motive principale care au excitat o populatie-target de cititori suficient de numeroasa. Eu am numit aceste motive principale “butoane”. Daca iei cartile lor, poti observa nu doar faptul ca de la o carte la alta se revine in mod obsesiv asupra acelorasi motive dar chiar si in interiorul aceleeasi carti se apasa cu insistenta pe ele. Unul dintre simptomele cele mai clare este revenirea obsesiva asupra acelorasi fraze (felul in care el isi aseaza parul, felul in care ea isi departeaza buzele, felul in care el priveste absent un detaliu dintr’o opera de arta, faptul ca in momentele cheie apar anumite indici), cu exact aceleasi cuvinte, de parca autorul “n’a gasit alta rima”, vorba cui Toma Caragiu.
Aceste repetitii nu sint, cred eu, intimplatoare. Fac parte din joc, sint metodele alese pentru manipularea cititorului (manipularea nu are sens peiorativ aici, orice scriitor isi manipuleaza cititorul pentru a’l aduce in starea in care sa rezoneze cu intentia lui, cu mesajul transmis). Problema mea este ca acest tip de scriitura, oricit ar fi de eficienta financiar, imi jigneste inteligenta si imaginatia. Ma simt de parca m’ar lega de miini si m’ar impinge brutal spre un loc unde m’as duce de bunavoie. Ajung sa’l refuz chiar daca mi’l doresc.
De partea cealalta, Sven Hassel. Cartile lui nu sint capodopere ale literaturii, mi se pare de domeniul evidentului. Totusi, Hassel reuseste citeva performante care lipsesc celuilalt tip de scriitori. In primul rind accentul cartilor cade pe personaje, ele sint solide, veridice si foarte umane, nu pe actiune. Deja avem o premiza buna de originalitate. Apoi, desi pastreaza aceeasi tema, inevitabilul razboi, actiunea din ele nu este repetitiva. Porta si Micutu’ nu fac de doua ori aceeasi poanta, nu intra in aceeasi situatie. Mie Hassel mi’a adus aminte de Jaroslaw Hasek cu al sau soldat Svejk doar ca el a inlocuit naivitatea aproape inumana a lui Svejk (episodul cu depozitul de munitii, de exemplu) cu duritatea realista a vietii de front. Si imi mai place ceva la personajele lui: nevoia sanatoasa de a compensa oroarea prin veselia isterica (asta imi aduce aminte de M.A.S.H). In timp ce cartile celorlalti doi autori, oricit de pline de jumbuslucuri si intoarceri de situatie ar avea Dan Brown, se desfasoara intr’un singur plan, sint citibile intr’o singura cheie, macar cartile lui Hassel au 2 planuri, partea de comedie exagerata, de oameni fara prea multe limite (doar erau batalion disciplinar in teritorii ocupate), dublata de drama dezumanizanta a razboiului. Ii poti citi cartile lui Hassel ca pe o pledoarie impotriva repetarii razboiului. E ca si cum ai luat toata seriozitatea dureroasa a discursului final al lui Chaplin din The Great Dictator si ai dilua’o in comedia pe care a jucat’o pina la acel moment.
Ca sa ma intorc la ce spuneai tu, poate ca suna elitist ceea ce spun, imi asum riscul asta. Dan Brown este vizitabil doar ca entertainment, nu ca literatura. Si chiar si ca entertainment este de speta destul de joasa. Te poti bucura de scrieri mult mai pline de imaginatie si mai reusite stilistic. Singurul lui merit, dupa mine, este ca stapineste arta holywoodiana a cursivitatii actiunii. Atit. Dar iti pot recomanda zeci de carti care pot fi uitate in metrou dupa ce au fost citite, carti care sint mult mai bine scrise si te tin poate chiar mai eficient cu sufletul la gura. Daca trecem in partea cealalta a granitei, la cartile pe care le vrei legate in piele si pastrate in biblioteca, comparatiile devin si mai nefavorabile lui Dan Brown.
Posted by bujold on noiembrie 1, 2009 at 7:59 am
@MBadragan
Pe Dumas unde-l incadrezi? Dar pe May, pe Zevaco, pe Sue? Pe Dickens?
Si, mai presus de toate, descoperire de ultima ora, datorata varstei si obligatiilor care devin, culmea, din ce in ce mai numeroase, spune-mi ceva. Sa presupunem ca timpul tau ar fi impartit astfel:
Zilnic, 5 zile pe saptamana cel putin, de multe ori 6, cate 12 ore serviciu, including deplasarea spre si de la. Apoi, ajuns acasa, verificarea copilului care, cu cat creste, devine mai dificila dar si mai importanta. Din cand in cand, de obicei saptamanal, vizite pe la diverse suber, hiper, biter marketuri, impreuna cu sotia, alte probleme gospodaresti, etc.
Nu in ultimul rand o privire critica asupra societatii in care traiesti. Poate trebuie sa mergi la vot si trebuie sa stii cam ce ar fi normal sa votezi, de exemplu.
Iar acum, in ultima instanta, cititul, vazutul unui film, entertainementul. Cam ce ai alege? Crezi ca ai mai avea timp sa privesti cartile pe care le citesti cu aceiasi ochi cu care le priveai la 20 de ani? Mai ai timp sa cauti capodoperele cinematografiei? Acu’ 25-30 de ani stateam noaptea la coada la Cinemateca pentru a-mi cumpara bilete pentru saptamana urmatoare. Acum prefer sa vad un serial…politist. Si-mi aduc aminte, cu nostalgie, de Un serif la New York. OK, de acord cu tine, Dan Brown e cum e, am citit un roman de-al lui intr-o dupa amiaza. I-am spus si lui Mike, Joyce citeam la 18 ani. Prefer, acum, lucrurile simple. Asta daca nu voi renunta de tot la citit. Si voi reveni la pensie. De o mai apuc.
Posted by MBadragan on noiembrie 1, 2009 at 7:44 pm
@bujold Exceptindu’l pe Dickens care n’a reusit sa ma prinda, toti ceilalti imi sint foarte dragi. In special Dumas (Zevaco e pe locul 2
) Am crescut cu ei, i’am recitit de zeci de ori, am umblat de disperat dupa editii vechi in original (la cei doi de pe primele doua locuri). Nu fac parte din marea literatura, cel putin nu dupa parerea mea, dar au scris cu talent. Si au acoperit o nevoie de fantezie din viata mea de puber. Daca imi intreb emotiile, sint printre cei mai buni 
In privinta timpului si a energiei, stiu perfect la ce te referi. Am trecut pe acolo, am resimtit epuizarea, disperarea de a nu mai avea timp pentru nimic, incercarea de a impaca si capra si varza si ciobanul si seful de CAP si familia si pe mine. E ucigator, sint de acord, mai ales cind dezvoltarea proprie este unul dintre imperativele dupa care iti ghidezi viata.
Dar am doua raspunsuri la asta, ambele tin de felul in care am rezolvat eu problema. In prima faza am citit din orice pozitie. Si acum mai citesc inca in trafic, la volan, cind stau la semafor sau cind merg pur si simplu pe strada. Citesc cind maninc. Citesc de fiecare data cind nu deranjez pe nimeni. E o solutie, un timp de furat. Uneori lectura este frustranta datorita fragmentarii, dar pina la urma e mai mult decit nimic si mai satisfacatoare decit cedarea in fata necesitatilor.
A doua solutie a fost sa refuz sa’mi mai las timpul ocupat in asemenea hal. Am facut un salt in necunoscut, mi’am valorificat aptitudinile si experienta, am riscat si mi’am gasit un mod de a’mi cistiga existenta care sa nu’mi mai ucida timpul si energia. Acum 2 ani asta mi’a permis sa ma intorc la facultate si sa mai studiez ceva. Asta imi permite sa citesc, sa analizez, sa ma gindesc la ce citesc, sa’mi construiesc bibliografii pe diverse subiecte si sa le parcurg.
Nu spun deloc ca e usor. Am trecut prin perioade foarte urite facind alegerile astea. Dar venise momentul in care aveam de ales intre ceea ce vreau sa devin si perpetuarea a ceea ce eram deja, asteptind eventual pensia in speranta ca o sa ma mai cresc putin atunci. Si am refuzat a doua varianta chiar daca parea mai sigura. Asta a fost solutia mea. Nu stiu citi oameni o pot aplica, nici macar nu stiu cit de dezirabil ar fi sa fie prea multi ca mine
Spun doar ca eu am gasit o portita si ma consider norocos ca am profitat de ea.
Offff… iar am scris o groaza. Stimata gazda a noastra, sa imi scuzati obiceiul prost. Da’ ei ma provoaca
Si eu nu reusesc sa ma abtin 
Posted by bujold on noiembrie 1, 2009 at 8:36 pm
Eu am sa fiu scurt. Si eu citesc peste tot, pe unde apuc. Din pacate, obligatiile financiare, alaturate unui fapt extrem de interesant – imi place (!) foarte mult ceea ce fac la serviciu, ma imping la continuarea si chiar urmarirea cu obstinatie a carierei in domeniul de care ma ocup.
Posted by MBadragan on noiembrie 1, 2009 at 9:19 pm
Pai…. nici eu nu mi’am schimbat deloc domeniul. Numai circumstantele in care imi fac meseria. Si, as indrazni sa spun, asta mi’a crescut mult si calitatea produsului final
Am o vaga senzatie ca ne ocupam de chestiuni similare pe la servici. E interesant
Posted by dreamingjewel on noiembrie 2, 2009 at 1:15 pm
Mă bucur că vă simţiţi bine şi în lipsa mea, îmi cer scuze, am avut o săptămănă infernală şi am muncit inclusiv în week-end.
@ MBadragan
Ca răspuns la un comentariu de mai sus: hai să ne gândim puţin. Cum ar trebui să fie deci eroul unui roman ca să nu mai dea impresia că e o clonă de Han Solo? Ce ar trebui să nu poată face? (Uite, Convenant ăsta nu e, de exemplu, un Solo, el nici nu vrea să fie acolo şi tot romanul trag ăilalţi de el să-şi îndeplinească menirea).
Cât despre citit romanele în original, sunt de acord dar ce faci cu ruşii? Cu japonezii. Chiar şi cu latino-americanii? Te apuci să înveţi limbi străine?
@ capricornk 13
Ba eu cred că Sandra Brown este numai butoane; cel mult, atât o duce pe ea capul să le manevreze.
Eu n-am citit Dan Brown pentru că nu mă interesează subiectul, nu din alt motiv. Am de gând în schimb să citesc un roman din seria Twilight, să văz despre ce e vorba, că mă dau în vânt după poveştile cu vampiri.
@ bujold, MBadragan
Dumas şi May şi Sue, cine zice că nu i-au plăcut măcar la un moment din viaţă minte de stinge. Părea mea. Ba de fapt aş revizita oricând “Contele de Monte-Cristo” şi “Cei trei muşchetari” dar şi “Winnetou”. Dar aici găseşti nişte personaje memorabile, care, chiar şi fiind parte dintr-o literatură de capă şi spadă, de aventuri, erau, sunt demne de admirat. De fapt, ăsta e unul dintre motivele succesului: îţi place Edmond Dantes, îţi pasă de Winnetou şi de muşchetari şi de aia te captivează încercările prin care trec. Nu am impresia că în romanele Sandrei Brown sau ale altei scriitoare de gen se întâmplă acelaşi lucru: acolo personajele sunt plate, interşanjabile de la o carte la alta.
Între 2004-2006 şi eu am avut o perioadă extrem de solicitantă la muncă şi am încercat să citesc din toate poziţiile. Observ acum că, totuşi, nu ţin minte o grămadă de chestii din cărţile alea şi chiar că o serie de nuanţe mi-au scăpat. Aşa că lectura în stare de oboseală e o problemă delicată.
În ceea ce priveşte munca, şi eu am refuzat să o las să îmi ocupe timpul într-un asemenea hal. Ca urmare, în 2007 am schimbat domeniul de activitate şi serviciul. Profesional nu s-a dovedit a fi o mutare foarte bună dar în plan personal măcar mi-a oferit timp să fac o parte din lucrurile care îmi plăceau şi pe care nu aveam timp să le fac înainte.
Până la urmă, însă, astea sunt alegeri foarte personale şi fiecare şi le ştie mai bine pe ale lui. Mie îmi este clar că nu sunt un om de carieră; pe de altă parte, cui i se potriveşte asta evident că n-ar trebui să renunţe.
Posted by MBadragan on noiembrie 2, 2009 at 4:55 pm
@dreamingjewel: Sper ca s’a terminat nebunia saptaminii trecute. Eu crezusem ca ai plecat in concediu sau, si mai rau, ca te’am scos din minti cu lungimea comentariilor mele si te’ai retras sa te calmezi
Acu’ la comentarii
Pai… multa literatura SF, ciudat, chiar aia buna buna rau, nu are personaje Han Solo. Herbert? N’are desi ar putea avea. Scot Card n’are desi s’ar fi putut si la el. Asimov ioc si era loc si la el. Zelazny mai scapa cite unul pe ici pe colo. Spinrad la fel, a scapat de tentatie. Ca sa nu mai zic de de’alde Lem, Strugatsky, Bradbury, Van Vogt, K. LeGuin. Ciudat este ca si la ei intimplarile sint tot de natura exceptionala care promoveaza personaje exceptionale. Si cred ca diferenta o face umanitatea mult mai profunda a personjelor care ar putea deveni macho dar nu devin. Poate asta da chiar valoarea cartilor. E usor sa scrii carti macho, prea usor.
Si asa ajung si la Dumas si Zevaco. Exista sute de autori de carti de aventuri sau capa si spada. Dar putini au reusit sa faca exact ceea ce spui tu si descriam si eu mai sus, personaje de o umanitate credibila, unii cu care sa te poti cumva identifica dincolo de diferentele istorice sau de localizare intergalactica. Vorba ta, cu unul de carton cum naiba sa te identifici.
In privinta cartilor in limbi necunoscute mie… as vrea sa mai am rabdarea sa mai invat macar inca vreo doua sa pot citi in original. Da’ ma vad nevoit sa apelez la traduceri in asemenea cazuri. In schimb am refuzat categoric in ultimii 5-6 ani sa mai citesc ceva scris intr’o limba cunoscuta mie (hai, recunosc, am mai facut 10-15 exceptii cind tineam neaparat la carte dar nu aveam de unde sa iau originalul).
Posted by dreamingjewel on noiembrie 2, 2009 at 6:50 pm
Ei, o spaniolă, o italiană, cât să pot citi, nu mai mult, aş învăţa şi eu. Poate ar trebui să ne luăm un roman şi un dicţionar bun şi să-i dăm drumul.
Cât despre personaje, e un dozaj subtil aici: pe de o parte trebuie să fie suficient de umane (în sensul de vulnerabile, cu îndoieli, supuse greşelii) dar pe de altă parte să existe la ele totuşi ceva ce să admiri.
Posted by MBadragan on noiembrie 2, 2009 at 11:19 pm
Apropos de personaje, incercam sa ma gindesc la o trasatura cit de cit universala a unui personaj reusit din romanele SF cu personaje exceptionale (genul om providential sau erou de care abunda literatura fantasy mai ales). Si mi’am dat seama ca una din trasaturile importante este distanta dintre felul in care se vede personajul pe el insusi si felul in care este vazut de catre ceilalti. Un soi de umilinta umanizanta, daca vrei (failibilitatea nu mi se pare neaparat un ingredient necesar, nici calitatea de a fi admirabil). Sigur, nu este suficienta trasatura asta, dar mi se pare importanta. Mi se pare important ca distanta asta sa fie bine orchestrata, ca dialogul interior al eroului cu imaginea pe care ceilalti o au despre el sa fie credibila. Cum e, de exemplu, in Dune, in prima carte, in cazul lui Paul Atreides. Sau mai tirziu in cazul lui Leto 2.
In cazul lui Han Solo dialogul asta lipseste dar se poate ghici printre rinduri. De fapt Han Solo imi place mult ca personaj tocmai pentru ca este credibil in demersul lui de blocare a umanitatii evident prezente (povestea cu bravura si independenta corelliana, never give me the odds si asa mai departe). In cazul clonelor lui, din pacate, acest demers de blocare nu mai este ghicibil, ceea ce le transforma intr’o categorie de personaje facile, cu buna priza comerciala, un set de butoane grosiere pe care poti apasa linistit ca sa cinte mintile unei categorii largi de cititori dispusi sa scoata bani din buzunar sa cumpere cartea.Toata lumea iubeste eroii, de la Ahile, Tarzan si D’Artagnan incoace.
Posted by dreamingjewel on noiembrie 3, 2009 at 5:31 pm
Să nu îndrăzneştă să te iei de Ahile, căci pedeapsa mea va fi cruntă! Ahile e foarte mişto (şi e conştient de propria sa nestăpânire, chit că asta nu-i ajută la nimic. De fapt, al dracului Homer avea personaje destul de complexe şi de umane, îţi aduci aminte de Hera când îl face pe bărbat-so de Zeus să se culce cu ea şi să uite cu totul de ditamai bătălia? şi retorica pe care o desfăşoară personajele, are toate nuaţele pe care le desfăşoară un om când vorbeşte).
Da, discrepanţa de percepţie creează un efect interesant, indiferent cum se luptă personajul să NU fie perceput sau cât de diferit e felul în care se vede el. Al exemplu, Ender, care pentru el însuşi rămâne Exterminatorul inclusiv după ce toată lumea îl priveşte ca pe un Vorbitor în Numele Morţilor.
Posted by MBadragan on noiembrie 3, 2009 at 6:44 pm
Dada, misto erou Ahile. Pina si in interpretarea odioasa a lui Brad Pitt tot misto a ramas. Aia da compozitie, la Homer, alea da personaje.
Daca te uiti vreo 2 comentarii de’ale mele mai sus, il inclusesem si pe Scott Card in lista de scriitori cu personaje misto. Tocmai pentru Ender. Jocul lui Ender este, cred, cea mai dinamica opera SF adinca (sau cea mai adinca opera dinamica, cum vrei) pe care am citit’o. Ar fi fost atit de simplu sa faca un personaj de carton acolo… Si totusi a scapat tentatiei, semn al unui mare scriitor.
Posted by dreamingjewel on noiembrie 3, 2009 at 7:58 pm
Da, din păcate Card nu m-a mai uluit cu altceva decât cu Ender deşi a mai scris o groază. Dar poate nu s-a tradus la noi ce e mai bun, înafară de seria Ender. Care şi aia e inegală şi nu mai pomenesc de continuările din Saga umbrelor (deşi, comparativ cu ce am mai citit eu de Card, tot e mai bună).
Posted by MBadragan on noiembrie 3, 2009 at 8:12 pm
Am mai incercat si eu si altele. Au premize bune, se vede ca are forta literara, dar mi se pare ca devine foarte stufos. Mie mi’a displacut putin chiar si Xenocid. Prea incepe sa o lungeasca si sa o complice. Si devine mult prea static fara a avea si suflu filozofic pe linga cel literar. Asta il deosebeste mult, pentru mine, de Herbert.
Posted by dreamingjewel on noiembrie 4, 2009 at 4:05 pm
Da, cu partea filosofică nu le are. În schimb, în seria Ender şi în Saga umbrelor mi s-a părut interesantă complexitatea schemelor: vine un moment în care totul devine tactică, inclusiv relaţiile interumane.
Posted by capricornk13 on noiembrie 5, 2009 at 2:40 pm
@MBadragan: ce drag mi-e de tine ca scrii asa mult (sper sa nu se supere dj!) – n-am avut net cateva zile si am pierdut meciul vostru, nu mai continuu
mi-e drag pentru ca scrii si foarte inteligent si cu foarte mult suflet!
e valabil si pentru dj, dar asta stie ea deja
Posted by dreamingjewel on noiembrie 5, 2009 at 2:48 pm
Nu era niciun meci, ne înghesuiam să fim de acord unul cu altul. Şi mie îmi place că are chef de discuţii, poate să scrie cât de lung pofteşte, că ai ce citi în comentariile lui.
Posted by MBadragan on noiembrie 5, 2009 at 7:40 pm
Hai ca am rosit tot. Nu mai spuneti de’astea ca atunci chiar o dau in romane
Oricum, ma bucur si va multumesc.
Apropos de ce ziceai mai devreme despre Ender, m’am intrebat de multe ori daca nu cumva a avut consilier militar. Prea sint realiste si inteligente unele chestii. Stiu ca sint citiva scriitori care au participat la seria Star Wars care au avut asa ceva.
Posted by dreamingjewel on noiembrie 5, 2009 at 8:14 pm
E foarte posibil, sunt scheme sofisticate. E şi asta o soluţie pentru acurateţea informaţiilor şi ipotezelor vehiculate (o discuţie pe tema asta a corectitudinii ştiinţifice în literatură se desfăşoară aici:
http://bibliotecababel.wordpress.com/2009/11/05/despre-prospectart-cu-intaziere/)
Posted by MBadragan on noiembrie 5, 2009 at 8:27 pm