Colecţionarul de pietre

Hikaru Okuizumi – Strigătul pietrelor, Colecţiile Cotidianul, 2009

Când eram mică, timp de o vară, am colecţionat pietre. (După ce mă plictisisem să colecţionez, pe rând,  şerveţele de diverse modele, ambalaje de ciocolată şi timbre). La un moment dat aveam o pungă plină de pietre dintre care niciuna nu semăna cu alta şi pe care una-două le înşiram să le privesc. Îmi aduc aminte mai ales de una, micuţă, plată şi perfect rotundă, de culoare roşiatică. O găsisem în apa unui râu, într-o excursie, şi îmi plăcea pentru că era şlefuită şi pentru că mă făcea să mă gândesc la un drajeu.

Dând deoparte madlena mea cea imaginară şi bolovănoasă, ăsta e un răspuns pentru cei care au citit deja cartea şi se întreabă “cum naiba să colecţionezi pietre?”. Păi la fel de bine cum colecţionezi orice altceva, ştiţi câte de diferite sunt pietrele între ele?

Tsuyoshi Manase, fost soldat în cel de-al doilea război mondial, vânzător de cărţi vechi, căsătorit şi tată a doi copii pare un om plicticos, aşezat, având o singură pasiune excentrică. El colecţionează pietre, le clasifică în funcţie de tip, ba le şi prelucrează în diverse feluri pentru a le pune mai bine în evidenţă. De fapt, este un om cu două obsesii: pietrele şi amintirea unui moment din finalul războiului, când a făcut parte dintr-un un grup de soldaţi slăbiţi de răni, foame şi dizenterie, dornici doar să poarte o ultimă bătălie pentru a muri glorios. Ambele obsesii au aceeaşi origine: aceste ultime momente de război, când un caporal i-a atras atenţia, pentru prima oară, cât de diferite sunt pietrele şi cum oricare dintre ele poartă toată istoria pământului.

Viaţa lui Manase se desfăşoară pe aceste două coordonate. Orice altceva, inclusiv propria sa familie, este un ecou îndepărtat. Dar, la un moment dat, fiul mai mare, în vârstă de zece ani, pătrunde în acest univers, mânat de un interes sincer pentru colecţia de pietre a tatălui. Tatăl şi fiul petrec o vară fericită, la finalul căreia, însă, copilul este asasinat în timp ce explora de capul lui un tunel. După ani de zile, după destrămarea familiei, după ce a luat-o pe calea violenţei fără întoarcere, fiul cel mic îşi vizitează pentru o noapte tatăl şi cei doi discută despre ceea ce s-a întâmplat.

Farmecul discret al plicticosului

O carte simplă, scurtă şi sadică. Autorul povesteşte şi ororile războiului şi destrămarea familiei cu un ton sobru, rece, cu o monotonie ce face cartea să fie aproape plictisitoare. Fără descrieri şocante dar şi fără patetisme, fără exaltări, fără promisiunea vreunei speranţe – adică fără toţi îndulcitorii şi ingredientele dramatice care atâta ne plac şi care fac parte integrantă de obicei din asemenea poveşti. Autorului îi place însă să pună cititorul pe piste greşite sau care la un moment dat par greşite, pentru ca apoi să ajungi să nu mai ştii nici tu.

Nu este nimic eroic în acea ultimă rezistenţă disperată, susţinută în numele unui cod al nobleţii militare împins la extrem, deşi la început ţi se creează impresia că e ceva foarte japonez în toată treaba asta, bushido şi toate cele. Dar amintirile, fragmentate, deteriorate de boală dar şi de timpul scurs de atunci, par să ascundă ceva, ce va fi dezvăluit gradat. Nu există niciun moment posibilitatea regăsirii dintre tată şi fiu. Nu există nici măcar posibilitatea aflării adevărului cu privire la moartea fratelui mai mare: dacă iniţial nu ai niciun răspuns, la final ai trei dar nu poţi şti care e adevărat. Finalul însuşi rămâne, la alegere, eliberare simbolică sau refugiu total în nebunie.

Defectul cărţii, care face lectura dificilă, îl constituie puzderia de amănunte despre tipurile de rocă şi despre felul în care Manase le şlefuieşte, le etichetează etc, paragrafe întregi în care nu face altceva. Acest fapt şi economia de mijloace cu care este scrisă nu o recomandă ca pe o lectură pentru persoane care nu au răbdare sau care doresc să treacă direct la acţiune. Deşi mie – în caz că n-a fost clar până acum – mi-a plăcut tocmai din pricina provocării pe care a constituit-o, din pricina acelor detalii mărunte care, peste douăzeci de pagini mai târziu descoperi că înseamnă foarte mult (poate?), din cauză că nimic nu e clar şi că, în final, orice interpretare e posibilă.

Recomandări de servire

Muzică japoneză. N-am găsit nimic potrivit cu povestea lui Manase, aşa că am ales melodia şi videoclipul tocmai pentru contrast: Japonia asta, Japonia spiritualizată la care ne gândim când ascultăm asemenea muzici, nu e Japonia lui Manase.