Fantasy.ro?

(continuare)

Bun, să văd ce-mi mai aduc aminte, că deja e a treia zi de la cenaclu şi nici n-am luat notiţe, aşa că îmi cer scuze tuturor celor care au exprimat păreri interesante şi pe care o să-i omit.

După ce s-a terminat cu dragostea şi cu războiul, Cristina Ghidoveanu, cunoscută traducătoare, alături de soţul ei, de romane SF, ne-a prezentat* o povestire despre un tânăr de la oraş care se duce în vizită la ţară, la nişte rude de la care speră o moştenire. Acolo circulă o legendă locală cu o comoară şi un balaur şi, după o serie de vise tematice, tânărul orăşean găseşte o intrare în munte şi acolo are o întâlnire de gradul trei cu o oarecare fiinţă supranaturală (nu-i aşa că nu ghiciţi ce fel de fiinţă?). Se întoarce de acolo cu un pietroi de aur dar, când revine cu unchiu-său, nu mai găseşte nicio intrare. În total 27 de minute în care toţi am suferit cumplit pentru că o chestie mai previzibilă şi mai lipsită de suspans nu s-a mai citit la cenaclu de când particip eu.

Cred că de aia a şi încasat nişte critici atât de dur formulate, din cauza duratei lungi, că texte proaste s-au mai citit: “Eşarfa mov” a Laurei Sgârcitu fiind unul dintre ele (acum două şedinţe). Dar ăla era scurt şi poate şi de aia oamenii au fost blânzi cu ea; pe de altă parte, textul Laurei Sgârcitu putea fi refăcut, prin stabilirea unor conexiuni mai clare între lucruri. Cu textul de faţă treburile sunt complicate: lumea rurală e un clişeu cap-coadă, nu e satul de azi, reacţiile personajului sunt un clişeu, ştim de când are visul că va intra în peşteră şi va da de balaur aşa încât tot suspansul construit ulterior cu privire la ceea ce întâlneşte el în beznă este inutil: cititorul deja ştie (şi chiar se enervează că nerodul de personaj nu se prinde). Dacă barem întâlnirea cu balaurul ar fi decurs într-un mod imprevizibil tot ar fi fost ceva… ei, n-a fost să fie. Cam singura recomandare care i s-a putut face a fost cea formulată de Eddie: să schimbe vârsta personajului principal, de la 20 la 12 ani (la care voci din public au propus să schimbe şi vârsta audienţei cărei i se adresează povestirea tot cam la atât).

Am fost cam răi. Da am fost sinceri.

Folclorul nostru impopular

În schimb, autoarea, declarând că povestirea ei are la bază o legendă din Apuseni, m-a făcut să dau glas unei întrebări pe care mi-am pus-o de mai multă vreme; cam de când cu dezbaterea “se poate, în România, scrie fantasy autohton, adică bazat pe elemente de basm, legendă, folclor românesc?”. De scris clar că se poate scrie, problema este dacă poţi face asta fără să dai cititorului impresia că toate astea le-a mai citit la Petre Ispirescu şi prin alte basme din copilărie (deja vu, deja lu). “Păi iei aceleaşi personaje şi le foloseşti în alt context. Dănilă Prepeleac – paznic la bordel”, a sugerat Eddie (al cărui nume de familie îmi scapă, chestie pentru care îmi cer scuze).

Cineva – am uitat cine, dacă vă aduceţi aminte corectaţi-mă – a subliniat că folclorul românesc autentic este perceput denaturat, fiind redus la scrierile lui Creangă şi la Mioriţa culeasă de Alecsandri şi că oricum la noi culegerea de folclor s-a făcut târziu. Liviu Radu, autor al unui roman fantasy numit “Waldemar“

- pe care m-a prins că nu l-am citit şi s-a întristat dar dacă-i zic că i-am citit povestirile se pune? -

cu iele şi alte asemenea creaturi care bântuie prin basmul românesc şi al unei continuări zise “Blocul câş“,  a declarat că este greu să găseşti o lucrare despre mitologia românescă şi că el a trebuit să se documenteze de la sursă, cercetând ce se ascunde în spatele anumitor obiceiuri sau denumiri (lucru complicat, fiindcă, uneori, nici băştinaşii nu mai ştiu).

"Azorel! Şezi mumos, mămiţică!

În fine, problema care a fost depistată este următoarea: lumea magică românească ar putea fi suficient de exotică pentru cei dinafară numai că, pentru a atrage atenţia editurilor străine trebuie să ai vânzări în ţară. Unde, pe lângă dificultatea de a suna altfel decât Petre Ispirescu şi alte basme prăfuite – care, s-a spus, cu talent poate fi rezolvată (doh!) – mai există şi aceea că românii citesc destul de puţin, iar dintre ăia care citesc mulţi refuză să citească autori români.

MBadragan a avansat ideea că există o ruşine a românilor faţă de propriul lor folclor, pe care îl reduc la câteva elemente stereotipe şi îl reneagă. S-a oferit ca exemplu faptul că nu se mai dansează pe muzică populară – deşi eu la toate nunţile la care am fost în ultimii ani am prins de-astea şi tinerii intrau în horă alături de părinţi, cu nepricepere dar cu entuziasm. Sau faptul că în ultimii ani nimeni nu-şi mai botează câinii cu nume româneşti, cum ar fi Azor.

La care Mike Haulică a punctat, genial, că, pe vremea când câinelui i se spunea Azor, câinele ăla nu era rottweiler. Adevăru-i că am încercat să-mi imaginez un rottweiler numit Azor sau un pitbull care să poarte mândru numele de Grivei dar încă nu-mi iese, nici până în ziua de azi.

Răfuiala prin literatură

În final, Cristian Tamaş a citit eseul “Morfologia coşmarului. O abordare sociologică a genului fantasy” de Dina Hapaeva, profesor la Universitatea Helsinki. Acesta făcea o analiză a felului în care vinovăţiile şi traumele neexorcizate ale societăţii ruse, precum şi pervertirea valorilor sociale actuale se oglindesc în romanele fantasy ruseşti. S-a exemplificat printre altele cu seria lui Lukyanenko, “Night watch“. Autoarea a ajuns la concluzia că, în aceste romane,  a fi om este un lucru lipsit de valoare, că umanitatea cedează prim-planul monstruosului (adevărul e că, la Lukyanenko, nu cred că există un singur erou care să fie om normal, simplu), că asistăm la o completă abolire a moralei şi moralităţii şi că puterile care se confruntă – Lumina şi Întunericul – sunt organizate după un sistem parţial inspirat de KGB şi parţial de mafia rusă modernă, unde iniţiativa individuală nu contează, unde primează voinţa şefului şi unde se stabilesc pacte de neagresiune. Dacă în principiu am fost cu toţii de acord că este ceva adevăr în observaţiile Dinei Hapaeva, eu, care am citit seria, am rămas totuşi cu impresia că interpretarea suferă de rea-voinţă, că au fost alese tendenţios citate care să probeze teza ei deşi existau nenumărate de semn contrar.

Dacă observaţia cu privire la obedienţă e valabilă în cazul Întunericului şi a lui Zabulon, e mai puţin valabil în situaţia agentului Luminii, Anton Gorodeţki, care adesea încalcă ordinele şi face alegeri pur şi simplu umane, care nu au în vedere binele organizaţiei, ci pe al unor persoane la care ţine; alteori şeful său îl trimite în anumite misiuni contând pe spiritul rebel al lui Gorodeţki şi nu pe supunerea sa. La un moment dat, soţia lui Anton părăseşte Rondul de Noapte, ia părăsiţi careva mafia, fie ea şi rusă, să vedem dacă vă iese. Cât despre morala relativă (binele şi răul încheind pacte, agenţii binelui punându-şi la îndoială misiunea sau detestând omenirea neştiutoare pe care o păzesc) mie mi se pare că se înscrie într-un trend literar mai general, cel al eroilor imperfecţi.

Cred că, de fapt, prezentând cărţile în culori puţin mai întunecate, autoarea plăteşte, conştient sau inconştient o poliţă Rusiei post-sovietice, ţară pe care a părăsit-o pentru a se stabili în Finlanda; în fond, noi suntem dezamăgiţi de România post-decembristă, ruşii au probabil mult mai multe motive, cel puţin aceia pentru care libertatea, democraţia şi drepturile omului înseamnă altceva decât vorbe.

—————————————————————————————————————–

* prezentat, adică a venit cu textul înregistrat în lectura lui Eugen Cristea; bună idee, mai ales că o lectură poticnită poate îngreuna şi mai mult receptarea unui text.