Ioana Pârvulescu – Viaţa începe vineri, Humanitas, 2009

Deşi acţiunea se petrece în 1897, nu m-am simţit transportată în atmosfera altei epoci. Asta poate fi, însă, o lipsă a mea; poate sunt influenţată de prejudecăţi despre cum ar trebui să fie romanele “de epocă”, poate că îmi lipsesc unele forme arhaice ale unor cuvinte sau o anumită frazare care dădea culoare romanelor despre perioada interbelică, să zicem (alea scrise de autori care chiar au trăit atunci). În fond autoarea a publicat eseuri despre vremea respectivă, deci cunoaşte moravurile şi obiceiurile mai bine decât mine.

Romanul mai are însă şi alte probleme, care nu cred că mai ţin de modul meu de a-l recepta: fire narative lăsate de izbelişte, o demonstraţie prea pe faţă a ideii pe care şi-a propus-o, prea multe întrebări fără răspuns (şi nu mă refer aici la faptul că autorul lasă cititorul să-şi dea singur răspunsurile). Plus că, uneori, încercările autoarei de a “face metaforă” duc la fraze chinuite, dar o să dau nişte exemple când ajung acasă, că n-am cartea la mine.

Enigme în zăpadă

Cu 12 zile înainte de Anul Nou, un străin în haine ciudate este descoperit în zăpadă, în pădurea Băneasa. Omul n-are nimic, dar pare căzut din lună şi are cu asupra lui o servietă nemaivăzută, “ca un safe”. Ne prindem imediat că omul, pe numele lui Dan Creţu, a venit din viitor. În aceaşi zi, un tânăr de familie bună este descoperit împuşcat, tot în pădurea Băneasa, iar în ziare începe să apară un anunţ insistent despre un portofel pierdut, pentru care se oferă o recompensă substanţială.

Să fie toate acestea coincidenţe? Poliţia nu crede în aşa ceva, iar Dan Creţu este principalul suspect. Ceea ce nu-l împiedică să capete o slujbă la ziarul Universul şi să cunoască o grămadă de lume. Povestea este spusă din mai multe puncte de vedere, ale unor personaje diferite ca vârstă, stare socială etc., ocazie cu care le cunoaştem şi noi pe ele şi, odată cu ele, cunoaştem un Bucureşti în care se circulă cu trăsura (şi pe vremea aia erau ambuteiaje, dar cu trăsuri, iar traversatul era o aventură), în unele case abia s-a introdus electricitatea, în altele încă nu, urmează să aibă loc o prelegere despre pericolul pe care îl reprezintă corsetele pentru sănătate, doamnele află informaţiile înaintea ziarelor graţie bârfei servitorilor care duc ştirile din casă în casă, Lahovary tocmai a fost ucis în duel şi se discută despre interzicerea acestei practici, iar poliţia abia experimentează treaba cu amprentele.

Străinul este primit cu prietenie, în ciuda stranietăţii sale: în fond, autoarea ne previne, în prefaţă, că oamenii erau mult mai deschişi decât acum, lucru pe care n-am argumente să-l contest. Totuşi, mi se pare că, în dorinţa de a-şi demonstra teza, Ioana Pârvulescu cade în extrema cealaltă, făcându-şi personajele prea frumoase ca să fie reale: nimeni nu e rău, meschin, rău-voitor, egoist, hoţ, criminal – adică sunt unii aşa dar despre ei numai se pomeneşte, nu apar propriu-zis în carte, sau apar ca personaje secundare, preţ de trei rânduri. Mai am o nemulţumire şi faţă de scena din finalul romanului: toţi oamenii aceia nu aveau cum să se afle acolo, în acelaşi loc şi moment, întrucât prejudecăţi de clasă trebuie să fi existat şi atunci, o anumită rigiditate trebuie să fi fost în relaţiile dintre oameni. Iar scena în care oamenii îşi imaginează viitorul şi, a naibii treabă, şi-l imaginează cam aşa cum a urmat, mi se pare forţată.

O altă problemă este că romanul promite mai mult decât oferă, ratând întâlnirea cu aşteptările pe care le provoacă în mintea cititorului. Din cele trei enigme nu este rezolvată decât la una şi aceea prin introducerea unor făptaşi care nu sunt personaje în roman, care abia sunt menţionate odată de două ori; ca urmare, satisfacţia cititorului este minimă, plus că nu i se oferă şansa să participe şi el, din fotoliu, la acumularea indiciilor. Prea multe “cum” şi “de ce” rămân în aer la final. Ceea ce, după părerea mea, chiar şi pentru un roman care se doreşte un decupaj al unui interval foarte scurt, 12 zile, dintr-un secol trecut, este nesatisfăcător.

De ce merită citit?

Păi pentru personaje, fiindcă se simte că autoarea le-a creat cu iubire: le ştim gândurile, frământările, aspiraţiile, plus că Ioana Pârvulescu a reuşit să le înzestreze, pe câteva cel puţin, cu “voci” diferite, ceea ce nu e uşor. Sunt absolut fermecătoare: Iulia, tânăra fiică de medic, mi s-a părut foarte bine realizată, Nicu, puştiul care face comisioane pentru “Universul”, mama Iuliei, Agata, cu frământările ei, în fine, nu mai zic de alţii, vă las să-i descoperiţi.

Ca o colecţie de portrete, cartea este interesantă. Ca roman însă nu prea. Aştept cu interes însă un viitor roman al autoarei, în care aceste scăpări, scuzabile la un roman de debut, vor lipsi. Nu pot să nu mă întreb însă: editorul, în România, nu îşi dă şi el cu părerea despre roman? Nu îi sugerează scriitorului că, dacă ar schimba X sau ar modifica Y, cartea ar ieşi mai bună? Căci zău, e păcat!