Uneori cărţile ne învaţă să privim. Să privim mâini, de exemplu. Neglijate în epoca asta a uitatului la cu totul alte aspecte, aceste instrumente îşi au viaţa lor secretă: ne povestesc, ne trădează, ne exprimă:

“Şi atunci am văzut (…) două mâini cum nu mai văzusem niciodată, două mâini care, asemenea unor animale înverşunate,  se frământau una într-alta şi se întindeau şi se cabrau atât de convulsiv încât încheieturile degetelor trosneau cu zgomotul sec al nucilor ce se sparg. Erau mâini de o frumuseţe rară, neobişnuit de lungi, neobişnuit de înguste şi totuşi strunite tare de muşchi, foarte albe, cu vârful unghiilor palide, cu spatula sidefie delicat rotunjită.  (…) dar ceea ce m-a umplut de spaimă era pasiunea, expresia nebunesc de pătimaşă, îmbrăţişarea lor spasmodică. Am ştiut îndată că un om supraîncărcat îşi concentra pasiunea în vârful degetelor ca să nu-l sfărâme. Şi acum, în clipa când bila s-a oprit cu un sunte sec,  scurt, pe ruletă, şi crupierul a strigat numărul… în acea clipă amândouă mâinile au căzut, despărţindu-se deodată, ca două animale doborâte de acelaşi glonte. Au căzut amândouă cu adevărat moarte, nu doar vlăguite. Au căzut cu o asemenea expresie de istovire, de dezamăgire, ca lovite de trăsnet, sfârşite, cum nu sunt în stare să exprim în cuvinte. Căci niciodată, şi nici de atunci încoace, nu am văzut mâini atât de elocvente, în care fiecare muşchi era ca o gură şi din care patima ţâşnea prin pori aproape palpabilă”.

(Stefan Zweig – “Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei“, din volumul de povestiri Secret arzător, Editura pentru literatură universală, 1966)

Te poţi îndrăgosti de o pereche de mâini? Eroinei poveştii de mai sus asta i se întâmplă. Şi, în plus, la mâini pe poţi uita fără să pari indiscret sau libidinos, cum face el:

Întâi i-am văzut mâinile. (…) Nu se avântau năvalnic, nici nu se mişcau cu vioiciune dar în calmul lor domol sau în rătăcirea lor uşoară erau atâta forţă şi atâtea înţelesuri neobişnuite, încât îmi atrăgeau necontenit atenţia. Părea că în orice clipă vor făptui ceva însemnat, ceva hotărâtor, menţinând astfel o continuă şi tulburătoare încordare a aşteptării. (…) se despărţeau fără grabă, urzind parcă ceva, plutind doar o clipă şi căutându-se, apoi se lăsau, cu gingăşie, ca două păsărele îndrăgostite, pe genunchii de atlaz, din nou îmbrăţişate, nedespărţite, fericite în tăcerea unirii lor. (…) Rareori se despărţeau,  şi una o pornea într-o căutare singuratică, atingând în treacăt cercelul din lobul urechii, ascuns cu sfială sub părul negru cu ape roşietice, sau se oprea în aer ca să asculte o vorbă, retrăgându-se apoi, fără prea mare interes pentru ce se spune, pornind în întâmpinarea celeilalte, care tăcea, jignită de această mică neatenţie.

Le urmăream, uimit de frumuseţea grăitoare a vieţii lor de sine stătătoare, două mici făpturi ce-şi au drumul lor propriu în viaţă, dragostea şi dorinţele lor, pizma, dorul, răsfăţul lor (…)”

(Mesa Selimovic - Dervişul şi moartea, Leda, 2009)

Ba Julio Cortazar, un tip cu totul special, s-a îndrăgostit de o singură mână:

“Ajungea fără şovăire seara la fereastra mea, uneori grăbită – cu umbra-i gingaşă ce se proiecta pe neaşteptate peste hârtii – şi implorându-mă parcă să-i deschid; iar alteori, urcând alene treptele de iederă unde, de atâta căţărat, îşi săpase o cărare adâncă. Porumbeii casei o cunoşteau bine; adesea auzeam în zori uguitul lor stăruitor, plin de nelinişte, din pricină că mâna trecea pe la cuiburi, făcându-se căuş să cuprindă pieptul porumbiţelor tinere. Iubea porumbeii şi pocalele cu apă proaspătă; de câte ori n-am văzut-o pe marginea unui pahar de cristal, cu degetele uşor cufundate în apa cu care se desfăta şi juca!

(…)I-am pus un nume; îmi plăcea să-i spun Dg, fiindcă era un nume pe care puteai doar să-l gândeşti. I-am stârnit posibila vanitate uitând inele şi brăţări pe rafturi, spionându-i reacţia cu trainică statornicie. Odată am crezut că se va împodobi cu bijuteriile, însă ea le cerceta învârtindu-se în preajma lor, dar fără să le atingă, precum un păianjen temător (…)”.

(Julio Cortazar – Anotimpul mâinii, din volumul de povestiri Idolul Cicladelor, Polirom, 2006)

Dacă ţi-ai plimba mâna peste rândurile scrise, ai reuşi cumva, într-un plan pe care abia îl poţi simţi, să atingi mâinile care au stat ca model pentru descrierile de mai sus? O atingere-fantomă, peste abisuri de timp şi necunoaştere, ceva cam aşa:

(Eu cred că de fapt asta se întâmplă de câte ori citim o carte, când atingerea noastră toarnă viaţă în contururile personajelor).

Şi dacă nu v-au convins citatele de mai sus, iată o demonstraţie vizuală despre potenţialul erotic al mâinii. Ce striptease, ce lenjerie tanga şi sutiene aruncate în public? Ia uitaţi-vă cum se scoate o MĂNUŞĂ, doamnelor şi mai ales domnilor! şi cât de fascinantă devine dintr-odată mâna dezgolită, după ce ne-a fost prezentată, graţie mănuşii, ca un spaţiu interzis.

Rita Hayworth, în Gilda, un film pe care trebuie să-l văd într-o zi!