În caz că nu le ştiţi pe surorile Marx, cele mai mişto babe din blogosferă, ruşine să vă fie! Ei, iaca, surorile Marx s-au gândit să ne jucăm în cinci de-a topurile SF. Ca urmare, iată cam ce cărţi credem noi că ar trebui neapărat citite dacă ziceţi că iubiţi sf-ul:

Zic eu:

Aoleu, babelor, ce mi-aţi făcut! Păi numai cinci?

Ia să vedeţi ce frumos ştiu eu să trişez.

Un top cinci al romanelor SF preferate ar cuprinde, fără îndoială, „Dune” de Frank Herbert (primul roman, adică, nu toată seria cu acest nume), „Jocul lui Ender” de Orson Scott Card, „Solaris” de Stanislaw Lem, „Picnic la marginea drumului” de Arkadi şi Boris Strugaţky şi „Ubik” de Philip K Dick. Toate pe locul întâi, n-aş putea alege între ele.

Cum însă este foarte probabil ca şi ceilalţi să le menţioneze printre preferinţe, m-am gândit să pomenesc alte câteva romane pe care le iubesc de-a binelea, dar care sunt mai puţin cunoscute poate. Nu de alta, dar să nu ne repetăm.

5. „Perdido Street Station” de China Mieville.

Roman devenit emblema genului „new weird”, „Staţia Pierzaniei” este desfăşurarea unei imaginaţii care nu se teme de macabru. Deşi există şi o intrigă tensionată (vânarea unor prădătoare periculoase – moliile nestinse – care există în mai multe dimensiuni şi se hrănesc cu intelectul cetăţenilor şi, în paralel, lupta unora dintre locuitori cu sistemul miliţienesc ce controlează oraşul), principalul merit al cărţii este imaginarea unei civilizaţii la limita SF cu fantasy, un amestec de tehnologie şi alchimie, de mocirlă şi magie, în care morbidul primează, în care ciudăţenia, monstruozitatea, diferitul nu mai sunt izolate, respinse, demonizate, ci sunt admise, fac parte integrantă din universul cărţii.

4. „Dancers at the end of the time” de Michael Moorcock.

Evenimentele se petrec la sfârşitul timpului, după toate tumulturile istorice, când “rasa umană încetase în sfârşit să se ia în serios”. Fără moarte şi fără noţiunea de păcat, fără coduri morale, inutile într-o lume unde ireparabilul – la propriu- nu există, viaţa este veselă, fericită, inocentă într-un mod fundamental. Eroul principal, Jhereck Carnelian, este tot ce nu prea sunt eroii romanelor SF: inocent, sincer, bine dispus, bine intenţionat, curios, fără un secret tenebros, fără standarde masculine sau orgolii, pe scurt, un personaj de o candoare pe care nu poţi să nu o simpatizezi. Când însă întâlneşte o călătoare accidentală în timp, venită din epoca victoriană, Carnelian se îndrăgosteşte de ea, iar rezultatul ciocnirii dintre mentalităţile celor două epoci este ceva de genul „Queen Victoria meets Oscar Wilde”. Moorcock reuşeşte, cu umor şi fără să fie demonstrativ, să arate atât absurditatea convenţiilor sociale prea rigide cât şi pericolul ce rezultă din lipsa unui cod moral, oricât de seducătoare ar părea atâta libertate.

3. „Noi” de Evghenii Zamiatin. Un roman care este cufundat într-o tristă obscuritate, deşi a fost sursă de inspiraţie pentru „1984”, fapt recunoscut de Orwell. Unii susţin că ar fi fost o sursă de inspiraţie şi pentru „Brava lume nouă”, fapt pe care Huxley l-a negat cu încăpăţânare. „Noi” a fost scris în 1920. Zamiatin, care vedea pe pielea lui cum se implementa comunismul în Rusia, creează un erou căruia nici prin cap nu-i trece să se revolte, ca personajele celor două distopii citate mai sus. D-503 (căci oamenii nu mai au nume şi individualitate) se abate de la reguli doar pentru că se îndrăgosteşte de o membră a unei grupări subversive şi, de fiecare dată când se mai sustrage unei reguli, nu se simte liber. Dimpotrivă, se simte vinovat, se crede bolnav, încearcă să revină la ceea ce el cunoaşte drept normalitate. Este cel mai reuşit experiment literar de spălare pe creier, acela în care victima cooperează cu călăul de bună-voie şi cu entuziasm, ajungând să fie recunoscătoare că e urmărită de securitate, fiindcă, îşi spune, prezenţa securiştilor o va împiedica să greşească. Şi, în ciuda anului apariţiei, cartea se susţine şi astăzi, nu este în niciun fel „datată”.

2. „Cartea soarelui nou” de Gene Wolfe şi  „Dying of the light” de George R.R. Martin.

„Cartea soarelui nou” este un gen hibrid, la graniţa dintre SF şi fantasy. Acţiunea se petrece într-o lume care a decăzut, pierzând multe dintre cunoştinţele tehnologice de odinioară, aşa încât utilizarea acestei tehnici nu se deosebeşte, în ochii oamenilor, de magie. Soarele planetei, numită Urth, se stinge încet. Tânărul Severian, ucenic renegat al breslei Torţionarilor, porneşte prin această lume, în ceea se va dovedi o călătorie iniţiatică, ce îl va pregăti, fără ca el s-o ştie, pentru a reprezenta omenirea la testul suprem, unde se va vedea dacă aceasta a evoluat suficient cât să primească o a doua şansă. Cartea este complet imprevizibilă, scoţându-ne din peisajul şi rutinele specifice genurilor SF şi fantasy, este complexă, iar unele dintre poveştile secundare sunt impresionante şi ar fi meritat câte un roman separat.

„Dying of the light” este genul de roman în care personajele îţi iau ochii şi asta în ciuda decorului şi atmosferei pe care Martin le creează cu mână de maestru. Pe o planetă care se îndepărtează pentru totdeauna de soare, părăsită de mai toţi locuitorii săi, regulile civilizaţiei se destramă, lăsând loc instinctelor şi bunului plac. În acest mediu devenit periculos, un bărbat revine pentru a-şi regăsi fosta iubire din tinereţe, prinsă într-o căsătorie să-i zicem „netradiţională” din care nu prea se poate retrage. Toţi cei implicaţi în povestire vor învăţa, în modul cel mai dur cu putinţă, că nu poţi să refaci ceea ce nu mai există şi că uneori preţul pentru a avea ceea ce îţi doreşti este chiar distrugerea lucrului dorit. Personajele sunt complexe, surprinzătoare, credibile şi obţin afecţiunea cititorului; şi chiar dacă de murit moare exact cine trebuie, eşti atât de prins de poveste încât realizezi asta abia retrospectiv.

1. „Mockingbird” de Walter Tevis. Dacă ar fi să aleg o carte care să fie tradusă fără întârziere în limba română, ar fi asta. Într-o epocă în care omenirea a uitat să citească şi să scrie, stingându-se încet, într-o stare de fericire indusă de droguri şi de urmărirea spectacolelor de televiziune de tip sex şi violenţă, un om redescoperă lectura şi plăcerile acesteia, şi asta îi schimbă viaţa în mod inimaginabil. Germenii acestui viitor sunt semănaţi în prezentul în care noi stăm azi de vorbă, ceea ce face romanul să fie înfricoşător, cum îi şade bine unui SF distopic. Cartea e scrisă simplu, alert, şi conţine câteva scene memorabile, de natură să bântuie cititorul mult după ce a terminat-o, dar nu zic mai multe să nu stric surpriza, că poate se milostiveşte cineva şi o traduce şi la noi.

Bun, acum să vedeţi ce le place altora:

Rhetta

Babelor,

Cica sa zic top 5 carti SF. Eu. Pfff!
Asa ca m-am dus la Veta.
- Scrie tu, ca stii mai bine, am zis.
- Nu, ca ma machiez pentru diseara, a raspuns ea din spatele unor perdele de vopsea pe care si le pictase pe fata.
- Da’ eu nu stiu SF!, am spus.
- Ei si? a zis ea. Copiaza o lista de pe net…
Avea dreptate, dar totusi mi s-a parut o marlanie, si la urma urmei am citit ceva SF la viata mea. Doar ca nu mai tin minte ce. Deci zic asa:

1. Stanislav Lem – Solaris, pentru ca am inteles-o, desi este foarte desteapta.
2. Philip K. Dick – Do androids dream of electric sheep?, pentru ca e cu androizi.
3. Kazuo Ishiguro – Never let me go, pentru ca e extraordinar de bine scrisa.
4. HG Wells – Razboiul lumilor.
5. Habar n-am. Nu cartea, pur si simplu habar n-am.

Strelnikov

1. Burroughs – Naked Lunch
2. Frank Herbert – God Emperor of Dune
3. Phil Dick – The Man in the High Castle
4. Zelazny – Lord of Light
5. Spinrad – The Men in the Jungle

nota bene: initial Herbert era number one [pt ca, trecand peste defecte minore, irlandezu asta ticnit chiar a avut o viziune] apoi m’am uitat un pic la raftu cu mainstream si mi’am dat seama ca, de fapt, Naked Lunch e science fiction pur. habar n’am ce ”mesaj social” isi inchipuie beatnicii ca e acolo, i see none, dar e o carte bestial scrisa, thats enough.
Lolita

1. Ciclul Pandora – Frank Herbert, Bill Ransom
2. Picnic la marginea drumului – Arkadi & Boris Strugatki
3. Jocul lui Ender – Orson Scott Card
4. Furnicile – Bernard Werber
5. Solaris – Stanisław Lem

Frank Herbert m-a impresionat initial cu Dune, pe care am devorat’o pe nerasuflate, la fel ca marea majoritate a cititorilor de SF, presupun. Si-apoi am dat de Pandora. Care m-a fermecat. Eram destul de tanara cand am avut de-a face cu filosofia exprimata acolo. Cam 15 ani. Insa deja incepusem sa imi pun probleme existentiale. Am recitit-o de curand. Si-am descoperit lucruri care, evident, la o prima lectura imi scapasera. Nu eram destul de matura pentru ele.

Ciclul Pandora imi place in primul rand pentru felul in care autorii discuta credinta crestina. Pentru atitudinea pe care o au fata de orice fel de religie. Pentru ca ei considera, asemeni renascentistilor, omul pe primul loc. Este o carte mereu actuala, care poate fi interpretata din foarte multe unghiuri. Contine solutia multor probleme ale umanitatii. Mai ales in ceea ce priveste alteritatea. Iar raportul dintre creatie si creator este prezentat intr-un mod destul de interesant.

N-o pot povesti in trei randuri si nici nu vreau. In plus, lectura este o chestiune atat de personala, e ca si cum m-as apuca sa spun de ce imi place un parfum: pentru ca are o nota de citrice – mie poate ca imi place, dar altora poate provoca alergie.
Meea

5. Lumea Fluviului – Philip Jose Farmer 1971

primul roman dedicat Lumii Fluviului, lume sau planeta artificiala unde sint resuscitati concomitent oameni de pe Terra ce apartin tuturor epocilor istorice de la neanderthali pina la ilustrissimi ai secolului 20, gen Goring. lasati sa rescrie istoria de-a lungul unor tarimuri ce marginesc un fluviu urias experiment antropologic condus de misteriosi stapini intr-un scop destul de obscur.

4. Lumea lui Ender – Orson Scott Card 1985

am citit romanul asta undeva prin anii 90, l-am recitit acum un an si mi-am dat seama de ce nu l-am putut lasa din mina nici atunci si nici acum. omenirea se confrunta cu o invazie a unei civilizatii insectiforme. un copil de 5 ani este educat, impreuna cu altii de seama lui, sa lupte impotriva navelor invadatoare. si cum poti face asta?! convingindu-l ca se joaca.

3. Dune – Frank Herbert 1965

roman despre o societate galactica feudala cu actiune exploatata pe numeroase planuri. o poveste in care intriga politica, problemele industrializare versus ecologie, religie versus stiinta se impletesc intr-un vast tablou complex care creeaza o Lume, o istorie intreaga.

2. Ubik – Philip K Dick 1969

Dick este un individ ale carui romane imi dau senzatia ca intru in creierul unui nebun sau ma gasesc deja intr-un spital de boli nervoase, dar imi place teribil de tare. iar Blade Runner filmul facut in 1982 dupa Do Androids Dream of Electric Sheep? este unul dintre filmele revazute cu placere.

1. Mina stinga a intunericului – Ursula K. Le Guin 1969

un barbat ajunge ambasador pamintean pe ciudata planeta Hain unde populatia este androgina, evoluind ciclic intre un sex si celalalt. dragoste si ura, gelozie si devotiune, caldura si frig, lumina si intuneric, Yin si Yang, femeie si barbat. citind-o, de doua ori chiar, am inceput sa imi doresc descoperirea fratelui meu geaman, sper sa fie nascut pe undeva si sa apuc sa il intilnesc vreodata.

…as mai fi pus poate Picnic la marginea drumului al fratilor Strugatski, si un Asimov si un Vonnegut …si un Vladimir Colin care este mai mult fantastic decit stiintific, dar nah, conventia a fost 5 books.