Ihsan Oktay Anar – Atlasul continentelor înceţoşate (1995)

Editura Leda, 2010

Traducere Luminiţa Munteanu

“Aşa ai ajuns, iubitul meu fiu, care nu eşti decât un vis în închipuirea mea, să trăieşti ceea ce n-a izbutit să trăiască sărmanul tău tată şi să atingi ceea ce el n-a atins niciodată. N-ai fost un erou, aşa cum s-ar aştepta orice părinte să-i fie odrasla. Ai fost nespus de şters, de umil. Cu toate acestea, nu m-am putut opri să nu-ţi şoptesc la ureche, din vreme-n vreme, cuvinte nepotrivite pentru firea ta. Pentru că n-am vrut ca, în loc să visezi, să te-njoseşti în faţa celor care se închină vidului. Ai sfârşit prin a trăi, în cele din urmă, aventura pe care o visam eu pentru tine…”

“În ceea ce mă priveşte, am încercat să descopăr lumea prin mijlocirea viselor. Această alegere ar putea arăta că n-am izbutit să fiu destul de curajos. (…) Du-te şi vezi tot ceea ce n-am putut eu să văd, atinge tot ceea ce n-am putut eu să ating, iubeşte tot ceea ce n-am putut eu să iubesc şi, mai cu seamă, îndură tot ceea ce părintele tău n-a avut cutezanţa să îndure. Nu te teme de lume şi de nesfâşitele ei feţe.”

Acesta este cuvântul autorului către personajul său, funcţionând, simultan, ca autocritică şi profesie de credinţă. În fond, ce înseamnă să fii scriitor dacă nu să visezi aventuri în loc să le trăieşti, să încerci să cunoşti lumea visând-o şi nu urmându-i cu pasul suişurile şi coborâşurile, să pui eroul să facă tot ce nu ai îndrăznit şi, eventual, drept răsplată, să-i laşi un rest de demnitate?

A încerca să povestesc despre subiectul acestei cărţi ar fi inutil, fiindcă farmecul nu stă atât în poveste cât în felul în care ne este spusă şi în meandrele pe care autorul le creează. Într-un Constantinopol mitic, destinele unor oameni foarte diferiţi se încrucişează în căutarea unei monede legendare care, ea însăşi, poate fi doar o etapă în descoperirea increatului, a nimicului de dinaintea Creaţiei, a locului unde cineva se poate ascunde de sfârşitul lumii care dă semne că se apropie.

Când decorul bate acţiunea

Oricum, decorul şi personajele eclipsează acest fir al acţiunii, care devine doar un pretext pentru aducerea pe scenă a tot soiul de inşi născuţi dintr-o imaginaţie trăsnită, dăruită cu o plăcere a jocului şi a invenţiei pe care orice scriitor ar avea de ce s-o invidieze. Avem o organizaţie secretă atât de secretă încât, la un moment dat, noul padişah refuză să creadă că ea există – dovadă că a fi prea eficient în păstrarea secretului e, uneori, contraproductiv. Ca urmare, neobţinând colaborarea acestuia, organizaţia va conduce imperiul contrafăcând firmanele trimise de autorităţi către diverşi comandanţi militari. Avem un oraş cu fix 51 de cartofori, mai periculoşi pentru caravanele de negustori decât orice bandă de tâlhari. Avem un complot creştin menit să obţină un om care să semene cu descrierea lui Mahdi astfel încât turcii să-l aşeze de bună voie pe tronul otoman. Avem un cerşetor pe care trăsnetul îl loveşte de fiecare dată şi care şi-a făcut din asta un mijloc de trai, un staroste al cerşetorilor care a dat “în patima cărnii pe porc” şi s-a ales cu porecla Haleşte Râtani, un conţopist care traduce “Ciripeală despre procedare” a lui Rendekar (adică “Discurs asupra metodei” de Rene Descartes). Şi, în general, orice personaj este adus în scenă cu tot trecutul şi prezentul, cu cv-ul la purtător şi niciuna dintre aceste vieţi nu este obişnuită.

Şi toate acestea nu sunt decât un vis într-un vis, un vis al unui personaj care crede că lumea există fiindcă el o visează şi care îşi visează propriul său autor visându-l, pentru că nu este de acord cu Rendekar care spune “gândesc, deci exist” şi consideră că dovada existenţei sale este faptul că el visează întreaga lume.

(Şi, la un moment dat, se duce într-o crâşmă şi le spune asta celor de acolo, că ei ar fi produsul imaginaţiei sale; şi ăia să moară de râs şi mai mult nimic, iar unul se duce la un ienicer şi-i trage una, scuzându-se că nu el l-a lovit, ci, uite, tipul de colo, pentru că el nu e decât un vis al acelui individ. Da, genul ăsta de carte este. Este, de asemenea, genul de carte în care un copil care nu a dormit toată viaţa lui adoarme, în sfârşit, în cuibul unei berze şi puii sunt clociţi la căldura trupului lui şi revin an de an să-şi depună ouăle şi să-şi crească progeniturile în acest cuib, cu grijă, ca să nu-l trezească pe cel ce doarme).

Plus multe alte poveşti şi idei pe care nu le mai pomenesc aici şi care te miri cum de au intrat într-o carte de dimensiuni obişnuite.

Eu cred că ăla de-o citeşte şi nu-i place măcar un pic e un om hain şi spân la suflet şi care habar nu are să se joace şi suferă de constipaţie intelectuală cronică şi îi mulţumesc lui Nicu pentru că m-a bătut la cap s-o citesc, pentru că uite peste ce treceam eu cu indiferenţă!