Răzvan Rădulescu – Teodosie cel Mic

Editura Polirom, 2006

Nu ştiu ce aş mai putea spune eu acum, la patru ani de la apariţia cărţii, pe care a recenzat-o deja toată blogosfera. De unde şi întârzierea cu care scriu despre ea. Teodosie este, probabil, ultimul inocent. Viitor domnitor al unei ţări care are capitala la Bucureşti dar care nu este chiar România, în care există o Vale a Căpercilor şi un canal Filiaşi-Marea Noastră, unde furnicile vinete şi cele negre din Petrila vor autonomie (“I-am dat furnicii un motiv serios să fie vânătă”, zice Somnul Protector după ce îneacă una dintre ele), Teodosie, copil, se află sub protectoratul Pisicâinelui (“o pisică are şapte vieţi, un pisicâine trei şi jumătate”, ne spune el). Educaţia îi este completată de Fantoma Otilia. În tabăra cealaltă, Somnul Protector, aliat cu Otto din Ottoburg, pune la cale o lovitură de stat.

Copilul, care, ca toţi copiii încă mici, beneficiază, în acelaşi timp, de clarviziunea inocenţei şi de completa incapacitate de a face ceva cu aceasta, se trezeşte o miză în acest război, prin care trece în papuci şi pijamale. Lipsit de însuşirile sau abilităţile  copiilor din basme, Teodosie întruchipează nevinovăţia copilăriei şi, ca în viaţa reală, va avea la un moment dat de ales între refugierea în laşităţile maturităţii şi păstrarea credinţei în fantasmele copilăriei.

“Teodosie cel Mic” este un basm pentru adulţi, în care pofta ludică a scriitorului se îmbină cu trimiteri literare savuroase pentru împătimiţii de lectură – Caragiale, Dumas şi “Pinocchio” al lui Carlo Collodi sunt câteva – cu ocazionale referiri ironice la eternul război dintre scriitor şi editură şi cu discrete trimiteri la alte aspecte contemporane.  (Faptul că există un personaj care se numeşte Oliviu şi care este Somnul Protector mă face să chicotesc, fiindcă îmi aduc aminte de un anumit Oliviu care îşi făcea somnul protector pe băncile Senatului României şi, când era filmat, spunea că nu doarme, ci se interiorizează. Că labirintul Minotaurului este construit cu cărămidă furată din zidul împrejmuitor al Bucureştilor este de-a dreaptul logic, doar ştim şi noi cum se înjumătăţesc materialele de construcţie în România).

Evisceratorul buco ano vacuumatic

Farmecul cărţii nu sunt însă toate metaliteraturile astea, romanul putând fi gustat şi fără să fi citit autorii la care face referire. Este, în primul rând, o poveste ingenioasă şi scrisă cu umor iar referirile la contemporaneitate şi trimiterile literare se topesc frumos şi natural în istorisire. Îl plasez pe Răzvan Rădulescu alături de Florin Lăzărescu în topul scriitorilor care scriu al naibii de bine. În capitolul patru există un dialog între Pisicâine şi Somnul Protector, în urma căruia afli tot ce trebuie să ştii despre Somnul Protector: ce mâncare de peşte e, ca să zic aşa, de ce este în stare, care-i e caracterul, cum se poartă cu supuşii, cum se poartă cu superiorii, în fine, ăsta e numai un exemplu, dar chestia e că tot ce va face Somnul pe urmă, în roman, este prefigurat deja în această scenă. În general, Răzvan Rădulescu creează portrete de un haz nebun. Otto din Ottoburg e un soi de dictator sadic, care inventează arme trăsnite, cum ar fi evisceratorul buco ano vacuumatic sau ecervelatorul sinusoidal, şi  are ca literă de evanghelie “Ghidul tinerilor despoţi“, editat, ni se spune, de Editura Humanitas în 1993. Furnizorul regal de ciuperci, Minotaurul Samoil, face baie foarte rar – ca s-o savureze mai bine – şi numai având în cadă răţuşte de plastic cu cheie.  Asta ca să nu mai pomenesc şi despre peştii plecaţi la război pe uscat în acvarii de luptă (genială, asta!), de o evadare furată, la propriu, din alt roman, de imnul amintind de propaganda comunistă cântat de furnici în cinstea Somnului (“Stă Somnul veghe ne-ncetată” – ha!) sau de formula “primiţi recunoştinţa limitată a lui Teodosie” . Şi multe altele, pe scurt, un basm de trezit copilul din noi, căruia-i plăcea să râdă de toate năzbâtiile, fără să-şi bată capul cu realismul, realitatea, congruenţa, concordanţa şi alte cele.

Riscul pe care şi l-a asumat autorul este ca, sub această cascadă de ingeniozitate pe multiple planuri, cititorul să fie orbit de aspectul ludic, să piardă din vedere sensul mai adânc al romanului şi să se întrebe, la sfârşit, “bun, frumoasă povestire, şi ce-i cu asta?”.  După ce mi-am scuturat apa din ochi şi m-am gândit puţin, mie mi s-a părut, pe rând:

- că este o poveste despre maturizare (pentru că devii matur când accepţi anumite responsabilităţi şi când te confrunţi cu moartea, ceea ce lui Teodosie i se întâmplă),

- apoi că este una despre refuzul laşităţilor implicate de condiţia de adult, despre agăţarea încăpăţânată de visele copilăriei, ca un fel de jurământ de credinţă faţă de lucrurile în care credeai atunci,

- iar în finalul cărţii, că este o poveste despre inevitabila maturizare, nu neapărat în sensul bun, fiindcă, vrând-nevrând, în contact cu realitatea, idealurile copilăriei dispar, mor şi, cum zice Marele Monstruleţ, îţi mai apar uneori în vise.

Nu ştiu care dintre interpretări este adevărată şi nici nu vreau să ştiu, prefer să oscilez, pe rând, între toate.

Şi nici n-am scris ce mişto e Pisicâinele!

Am găsit în Revista Cultura un articol care spune că “Teodosie” nu este doar un basm pentru adulţi, ci un text care ar putea fi oferit spre lectură şi copiilor. Am oarece reţineri în privinţa asta dar s-ar putea să fie doar un conservatorism al meu, şi ăsta destul de prost îndreptat, căci, după cum au subliniat alţii cu mult înaintea mea, “Scufiţa Roşie” sau “Hansel şi Gretel” sunt şi ele pline de orori. Aşa că nuş ce să zic.