Gerald Martin – Marquez, o viaţă (2008)

Editura Litera International, 2009

Traducere: Alexandru Macovei

Marquez pe vremea când era un tânăr jurnalist incomod

Sunt unii autori a căror viaţă pare ea însăşi desprinsă din romane. Este şi cazul scriitorului columbian Gabriel Garcia Marquez.  E drept că nu un roman de Marquez, căci ar fi fost cam greu, ci mai degrabă o telenovelă despre băiatul oropsit care, în final, prin perseverenţă şi încredere în propriul talent, câştigă pe linie. Avem toate elementele necesare pentru o sută de episoade: părinţii căsătoriţi din dragoste, mariaj neacceptat de bunici, tatăl iresponsabil, anii de foame şi sărăcie din Bogota şi Cartagena, dar şi de la Paris, soţia aleasă încă de când avea 9 ani şi care l-a aşteptat răbdătoare până s-a întors din Europa, peregrinările de colo-colo apoi, neaşteptat, succesul, care, când a binevoit să vină, a fost total.

Acum, redevenind serioşi, este uimitor câte privaţiuni a îndurat Marquez înainte să publice “Un veac de singurătate”. Născut (în 1927) într-o ţară răscolită tot la câţiva ani de războaie civile sângeroase, Marquez a fost crescut de bunicul său. Mama lui Marquez se măritase din dragoste cu un Gabriel Eligio, telegrafist sărac, iar Gabriel, primul născut, a fost lăsat bunicilor materni pentru a-i îmblânzi. Bunicul, colonel, care a inspirat imaginea patriarhului fondator al Marcondo, a fost figura paternă din copilăria scriitorului. Era convins că nepotul lui va ajunge om mare, dar n-a trăit să vadă momentul. Relaţiile lui Marquez cu propria familie au fost tensionate: nu a înţeles niciodată de ce mama sa l-a lăsat bunicilor, deşi înainte să-l readucă în sânul familiei avusese deja alţi copii – au fost, în total, 11 fraţi şi surori. Cât despre tatăl său, fanfaron, neserios, incapabil să-şi întreţină familia, dispus s-o mute oricând într-un orăşel sau altul numai pentru că acolo se întâmpla să-şi fi găsit o amantă, Marquez l-a detestat întotdeauna, mai ales că pălea în comparaţie cu figura demnă a bunicului. Antipatia a fost reciprocă, tatăl spunând despre acest fiu al său că e mincinos; inclusiv la aflarea veştii primirii premiului Nobel pentru literatură, Gabriel Eligio senior a zis că oricare dintre copiii săi e talentat şi l-ar fi putut primi.

Sărăcia, temă cu variaţiuni

Marquez ca tânăr licean pasionat de poezie

Marquez a câştigat o bursă la liceu, ceea ce a fost bine, fiindcă familia sa nu avea bani să-i plătească studiile. A urmat apoi dreptul – eşuând sistematic la examenele de Drept roman – pentru că ai lui voiau să se facă avocat. În calitate de prim născut, aveau aşteptări de la el, cum ar fi să întreţină familia, pe care tatăl său se dovedea iar şi iar incapabil s-o menţină deasupra pragului sărăciei. În liceu, Marquez nu avea bani de haine. La facultate a fost adesea în situaţia de a nu avea bani nici de mâncare, ba nici de chirie, deşi scria la un ziar – fapt divers, apoi editoriale, apoi reportaje – pentru a-şi mai suplimenta veniturile. La un moment dat, a dormit în magazia ziarului, pe sulurile de hârtie tipografică, iar o perioadă a locuit cu chirie la ultimul etaj al unui bordel – şi când a venit mama lui într-o vizită a fost silit s-o ducă la o cârciumă, fiindcă, evident, n-o putea invita acasă. În acea perioadă din viaţa sa a umblat cu cămăşi înflorate ieftine şi cu sandale, ceea ce nu constituia un fashion statement, cum au crezut unii, care l-au categorisit strident şi arogant; pur şi simplu nu avea bani de costume şi cămăşi.

A fost un jurnalist incomod şi tenace, lucru riscant în Columbia, care nu avea decât vaga aparenţă a unei democraţii şi unde loviturile de stat şi asasinatele de stradă erau la ordinea zilei. Uneori punea întrebări ce mergeau până în inima adevărului. Alteori născocea fapte diverse pentru a ilustra mai bine atmosfera şi a mări impactul reportajelor pe care le scria, dovadă că scriitorul din el mereu dădea pe dinafară.

Scormonitor prin gunoaie

În 1955 a plecat în Europa, trimis de ziarul la care lucra, şi a rămas timp de trei ani, petrecuţi în cea mai mare parte la Paris şi Londra. Numai că ziarul a a fost închis de guvern, ceea ce l-a aruncat pe Marquez într-o cruntă sărăcie. A trăit din colaborări sporadice şi împrumuturi de la prieteni. Au fost zile în care bea apă de la robinet şi asta era toată masa lui. Mai târziu a povestit că a mâncat din gunoi, dar cum Marquez are plăcerea de a dramatiza, de a nu povesti de două ori la fel, este bine să tratăm cu rezerve aceste afirmaţii.

Marquez, varianta adultă

Căsătoria lui Marquez cu Mercedes Barcha pare la fel de ieşită din telenovele, mulţumită şi refuzului celor doi de a da detalii despre felul în care s-au cunoscut şi îndrăgostit sau de a prezenta măcar aceeaşi versiune a faptelor. Se pare că a cunoscut-o în Sucre, unde familia lui se stabilise o vreme, apoi a regăsit-o în Baranquilla. Cei doi povestesc că a cerut-o de soţie când ea avea doar nouă ani – el era la liceu – că au comunicat foarte puţin pe parcursul următorilor zece ani dar că, înainte să plece în Europa, Marquez i-a scris, iar atunci când a revenit din Europa a cerut-o din nou şi ea l-a acceptat, cu aerul că-l aşteptase în tot acest timp. Sigur, lucrurile trebuie să fi stat altfel între cei doi, dar ei preferă această variantă şi alte surse nu avem, în sensul că nici prietenilor nu le este clar cum naiba s-a întâmplat. Mă rog, ca un Ulise demn de această Penelopă, el a avut amante în Europa, în special o relaţie cu o aspirantă la actorie de origine spaniolă, relaţie care, se spune, l-a inspirat pe Julio Cortazar să creeze perechea Olivier – Maga din “Şotron”.

Dacă până atunci Marquez răbdase de foame de unul singur, după căsătorie a răbdat de foame în doi, apoi în trei, apoi în patru, când i s-au născut cei doi fii. S-a stabilit în Ciudad de Mexico şi a lucrat ca director al unei reviste de scandal. După ce scormonise prin gunoaie la propriu, iată-l făcând-o şi la figurat. A cochetat fără succes cu cinematografia – se pare că poveştile lui Marquez nu pot trece “ecranul” către public decât atunci când el însuşi le povesteşte, nemijlocit, prin intermediul cuvintelor; talentul lui este singura “cameră de luat vederi” care poate reda ceea ce are el de spus.

“Şi-a amanetat electrocasnicele ca să poată trimite romanul editorului său”

…. cum ar fi titrat probabil ziarul senzaţionalist la care trudea Marquez. Este vorba, culmea, de “Un veac de singurătate“, cartea care i-a adus succesul.

Toamna patriarhului Marquez...

Marquez scrisese şi publicase – fără ecouri notabile – povestiri (se găsesc în România în volumul scos de RAO, “Ochi de câine albastru”) precum şi romanele “Vijelia” (RAO), “Colonelului nu are cine să-i scrie” şi ” Ceas rău” (RAO). Totul s-a schimbat în 1966, când a apărut “Un veac de singurătate“. Ironic, nici măcar n-a avut bani să trimită tot manuscrisul editorului său, fiindcă era prea greu, şi a tot scos pagini din colet până s-a încadrat în greutatea pentru expedierea căreia putea plăti. Apoi el şi soţia s-au dus acasă şi au amanetat radiatorul, uscătorul de păr şi blenderul ca să poată trimite şi restul. A scris 1300 de pagini, din care a păstrat în varianta finală doar vreo 500, şi îi declara unui cunoscut că rămâne de văzut dacă are un roman sau un kilogram de hârtie nefolositoare.

Din fericire a fost prima variantă. Cartea a avut un succes enorm şi a fost totodată actul de naştere – la 40 de ani – al personajului public Garcia Marquez, prima piatră cubică din drumul care a dus către premiul Nobel (în 1982), către prietenia cu personalităţi mondiale printre care Francois Mitterand, Bill Clinton, Mario Vargas Llosa (pentru scurt timp) şi alţii. Ca un ultim detaliu piperat, câştigarea Nobelului a fost celebrată în toată America Latină cam în acelaşi stil ca o victorie în campionatul mondial de fotbal şi cam tot de atâţia oameni. Consideraţi naţiuni de mâna a doua, hibrizi, latino-americanii au trăit succesul lui Marquez ca pe o revanşă istorică, menită să demonstreze fără drept de apel lumii că aveau cu ce contribui la patrimoniul universal, că nu erau simpli beneficiari ai civilizaţiei, ci, prin Marquez, inovatori.

Urmează:

Marquez şi Fidel Castro, o prietenie de neînţeles (I).

Sursele romanelor lui Marquez

Cel mai potrivit biograf cu putinţă