(c0ntinuare)

Vă scriu aceste rânduri masându-mi de zor genunchiul, care mă ustură de nu mai pot. Adineauri, când am venit şi eu de la serviciu, odată ajunsă pe palierul meu – unde becul de pe hol se fură, iar ăla de la ghenă se arde sau invers, aşa încât domneşte întotdeauna o beznă cât se poate de plăcută – îndreptându-mă din instinct spre uşa mea, m-am trezit că mă lăţesc pe jos cât sunt de lungă. După ce m-am adunat, am ţopăit într-un picior către uşă, am descuiat şi, la lumina din hol, am zărit făptaşul.

Ar fi trebuit să mă aştept.

Era un ghiveci de plastic ce conţinea o floare aşa, cam ca un fel de crin. Am ridicat ghiveciul. Capucino a dat să profite de uşa deschisă şi de penumbra învăluitoare şi să o tulească, dar l-am placat ca un jucător de fotbal american şi l-am încuiat în baie. După care  m-am întors şi am pus ghiveciul, care se cam crăpase, pe maşina de cusut abandonată lângă ghenă şi, inevitabil, lângă uşa mea, unde acesta s-a pomenit în compania altor patru flori în diverse stadii de revenire după peripeţii similare. Alea patru ghivece au ajuns pe maşina de cusut după ce pervazul ferestrei de pe holul blocului s-a dovedit neîncăpător pentru toată puzderia aia de muşcate, panseluţe, cerceluşi şi ce naiba or mai fi de care, cât a fost vară şi s-a întunecat târziu, am reuşit măcar să nu mă împiedic.

Am cugetat preţ de o clipă cum ar fi să sun la poliţie şi să reclam o tentativă de asasinat cu ghivece de flori. În cele din urmă am renunţat, am intrat în casă şi l-am eliberat pe Capucino din baie.

- Iar ţi-au adus curtezanii flori? m-a luat el peste picior, că ştie că mă enervează.

I-am transmis cu amabilitate nişte urări pe adresa mamei sale şi a altor rude care-şi vor fi epuizat cele nouă vieţi regulamentare pentru o pisică şi m-am apucat să-mi dezlipesc ciorapul de pe zgaiba din genunchiul drept şi să-mi contemplu vânătaia de pe stângul. Acu o să fiu nevoită să port pantaloni timp de câteva săptămâni, ca să nu se ia colegii de idei când m-or vedea julită la amândoi genunchii.

Şi toate astea fiindcă am fost amabilă cu vecinii. Voi să nu faceţi una ca asta!

Când zic vecinii, mă refer, evident, la domnul Capifoi Balaurexu, vecinul meu de deasupra. Care, după cum bine ştiţi, este un balaur cu trei capete, pasionat de cărţi şi cu care m-a pus dracul să mă duc astă-vară la Bookfest (sau, cum îi zice el, Bookfeast). Nu aveţi idee ce s-a întâmplat acolo şi, la drept vorbind, nici eu, pentru că sufăr de o amnezie încăpăţânată legată de întregul eveniment. Îmi aduc aminte doar cum am făcut noi autostopul în tunelul metroului. În rest, când încerc să mă gândesc la asta, am viziunea unor rafturi de cărţi căzând peste mine şi prefer să mă opresc. Deci ceva nasol s-a petrecut, dar nu mi-e clar ce, că în ziare nu s-a scris nimic, am verificat eu după aia. De trezit, m-am trezit acasă, teafără şi în siguranţă.

De atunci, am căutat să-l evit cât posibil pe Domnul Balaurexu. Se va fi simţit şi el vinovat de ceva, că nu mi-a mai căutat de vorbă. Văd în schimb că tot încearcă să mă împace asaltându-mă cu flori, deşi ideea lui despre a asalta cu flori pe cineva e cam literală, dovadă şi genunchiul meu zdrelit.

- Eu cred că ar trebui să te împaci cu el, a zis Hoţoaica, venită să-şi dea şi ea cu părerea.

I-am reamintit că se apropie Gaudeamus şi că probabil domnul Balaurexu vrea din nou pe cineva care să-l însoţească acolo.

- Las că îţi face toate voile, ce, asta-i de colo? Fii şi tu mai diplomată, mi-a zis ea. (Câteodată mă întreb dacă nu cumva e mama deghizată, mai ales că, ori de câte ori vine mama la mine, Hoţoaica dispare; mereu am pus asta pe seama timidităţii).

Se referă la un anumit incident petrecut acum câteva săptămâni, când au jucat Dinamo cu Steaua (sau invers). De obicei, vecinul de alături trăieşte foarte intens acest soi de evenimente şi nu e genul care să se interiorizeze. Ca urmare, deschisese larg geamul şi răgea ca un măgar gripat, urându-i arbitrului satisfacţii orale atât în carieră, cât şi pe linie de familie. M-am gândit, ca de fiecare dată, la cele două fetiţe de opt şi zece ani care trebuie să-şi explice cum, din când în când, tatăl lor se comportă ca un animal şi la ce imagine îşi fac ele despre bărbaţi în general, având aşa un exemplu în propria familie. După vreo douăzeci de minute de urlete, însă, îmi pierise orice umbră de compasiune faţă de altcineva decât biata de mine, silită să trăiesc în vecinătatea unor asemenea specimene.

- Oof, vedea-te-aş cu curu-n sus şi cu capul în jos, poate ţi se mai mută mintea unde trebuie, am zis, cu năduf şi mi-am pus căştile.

După un timp, am auzit nişte bubuituri şi, în timp ce-mi dădeam căştile jos, un zgomot de sticlă spartă. “Ce dracu, nu s-a terminat meciul?”, m-am mirat. Când am ieşit pe balcon, am văzut cele trei capete ale Domnului Balaurexu iţindu-se prin fereastra spartă a vecinului meu. Domnul Balaurexu a mormăit către mine un

- Bună…

- …seara…

- … vecină!

zis cu gurile pline. Gurile lui erau ocupate cu următoarea îndeletnicire: cu un cap îl ţinea pe vecin cu dinţii de turul pantalonilor, atârnat periculos – şi, vorba mea, cu capul în jos – în golul generos a opt etaje, îl scutura niţel, apoi îl azvârlea în aer şi-l prindea expert de turul nădragilor cu un alt cap, şi tot aşa. Interesant e că, de data asta, vecinul nu mai avea nimic de zis, scotea numai nişte gâjâituri. Am intrat în casă să râd fără martori, ca să nu creadă cineva că aprob torturarea animalelor şi mai ales ca să nu-l încurajez pe Domnul Balaurexu.

După cum vedeţi, n-a mers.

Îmi trece prin cap să mă mut la soră-mea pe perioada târgului de carte. Capucino zice să nu fiu tembelă, că şi-aşa n-a mai vrut nimeni să mă scoată în oraş de ceva vreme şi nu e cazul să fac mofturi.

- Femeile din ziua de azi, mi-a zis el, citându-mi dintr-o carte de psihologie pe care dormise mai de mult…

(da, e adevărat că poţi să înveţi dacă te pui cu burta pe carte, dar numai dacă eşti pisică)

- … fac prea multe mofturi şi tot aleg până nu mai culeg nimic. Îl tot aşteaptă pe Făt-Frumos, când adevărul e că lângă ele se găsesc tot felul de tipi cu care s-ar putea înţelege în mod decent.

- Bine, nu pe Făt-Frumos, am zis eu, dar chiar pe balaurul cu trei capete?

- Mai bine un balaur care-ţi presară drumul cu flori, decât un Făt-Frumos care nici nu-i prin preajmă, m-a mustrat el.

- Şi tipii rrrrrăi sunt tarrrre buni, a tors Hoţoaica visătoare.

Nu-mi vine să cred că primesc sfaturi cu privire la viaţa mea personală de la propriile mele pisici! Nu de alta, dar cheltuiesc o bună parte din salariul meu amărât pe un pisicopat care le face pisicoterapie de cuplu de bine ce se înţeleg una cu alta.

- Păi ce să fac, dacă trebuie să trăiesc cu două nebune, a oftat resemnat Capucino, când am subliniat acest aspect.

- Un obsedat sexual ca tine nici n-ar trebui să vorbească. Satirule! l-a apostrofat Hoţoaica şi, indignată, s-a urcat dintr-un salt pe dulap. Imun la asemenea ieşiri, Capucino a dat din umeri şi s-a dus să se culce pe calorifer. Eu m-am încălţat cu papucii şi m-am dus să ud florile din hol pe furiş, la lumina telefonului mobil.

În urma acestui consiliu de familie n-a rezultat nimic.

(Va urma)