Pentru că mă bate gândul să comasez cele două bloguri, nu de alta dar îmi e destul de greu să ţin două, am zis să facem un test, adică să văd dacă v-ar face plăcere să mai citiţi pe aici, pe lângă postări despre cărţi, şi chestii în genul celor pe care le scriu de obicei dincolo. So, here it is! (De fapt, acuma că l-am postat, mi se pare că nu prea se potriveşte aici, dar să văd ce ziceţi şi voi).

Ştiu că o să vi se pară romantic şi drăguţ, dar este, de fapt, o poveste despre obsesia feminină. Nu, nu aia legată de greutate. Nu, nici aia legată de aspectul cât mai tineresc. Ei, vă las pe voi să ghiciţi la care obsesie mă refer, dar pentru asta trebuie să citiţi această nouă istorioară din categoria “Iubiri contemporane”.

Era o notă excentrică pe care toţi ajungeau să o observe la un moment dat: această femeie elegantă şi modernă şi distantă purta mereu la reverul sacoului un ac. Era, în rest, aşa cum trebuie să fie o femeie în epoca asta a noastră, mereu în costum, mereu pusă la punct, încremenită într-o tinereţe fără bătrâneţe şi fără vârstă, vorbind două limbi străine şi navigând pe Internet ca la un raliu, având ipod şi ipad şi iphone şi ipocrizia socială necesară pentru a supravieţui, la curent cu toate trendurile şi cărţile şi filmele şi ultimele inovaţii din branşa în care lucra (şi care era una perfect inutilă şi, logic, foarte bine plătită). Acul era singura notă nelalocul ei, pentru că nu era un ac aurit, nici argintiu şi împodobit cu perluţe sau ştrasuri, nu era o bijuterie, ci pur şi simplu un banal ac de cusut. Ceea ce era bizar, fiindcă, oricât ai fi încercat, nu ţi-o puteai imagina în niciun chip cusând un nasture.

Când se găsea cineva care să-i atragă atenţia, câte o persoană care, cu toată bunăvoinţa, îşi imagina că şi-a uitat ustensila de cusut la rever, ea zâmbea vag, atingând ciudatul ornament cu vârfurile degetelor şi zicea: “A, da!”  Şi aşa rămâneau lucrurile. Oamenii se minunau, dar nu prea tare, căci le aveau pe ale lor cu care să-şi bată capul.

Ceea ce nu ştiau ei era că, atunci când ajungea acasă şi rămânea singură cu ea însăşi, femeia încuia uşile, trăgea draperiile în faţa ferestrelor, apoi se aşeza în genunchi pe covor, ţinând acul cu ambele mâini, în dreptul feţei. Şi pe vârful acului dansa un înger.

Înger pictat de Leonardo da Vinci (detaliu din tabloul "Madonna pe stâncă").

Nu o mie, nu o legiune, nu toate armiile cereşti, ci unul singur. Dar un singur înger este deja mai mult decât prea mult şi nici nu-i sigur că ochii noştri şi inimile noastre şi minţile noastre ar face faţă la mai mult de un înger odată. Nu-i bine să-i dai omului mai multă frumuseţe decât poate să îndure. Cuvintele nu pot descrie cum era acest singur înger, pentru că îngerii nu-s de pe lumea asta, în timp ce cuvintele sunt. Ar trebui nişte cuvinte care să aibă miros şi relief şi muzică şi adâncimi şi culori, nişte cuvinte care să fie ele însele mişcări într-un dans, iar dansul să fie dansatorul însuşi, dansându-şi viaţa sau trăindu-şi dansul sau ambele. Îngerul dansa sau era el însuşi un dans al lui Dumnezeu şi mişcarea lui făcea firele covorului să crească vălurind precum iarba, şi florile din tapet să-şi ia zborul prin cameră ca nişte păsări parfumate,  şi becurile veiozelor să se transforme în sori mititei, fiecare cu sistemul lui minuscul de planete. Femeia însăşi era un copac de carne cu rădăcinile înfipte în cer, părul ei era încâlcirea de rădăcini prin care mintea îşi extrăgea din azur sevele vitale, în timp ce sub picioare nu mai simţea pământul, de care nu mai avea nevoie, şi fiecare celulă din corpul ei dansa ca un înger şi toate celulele  la un loc erau o legiune dansând după o melodie care o alcătuia pe ea.

Îngerul dansa în propria lui aură şi poate că nici nu ştia că ea e acolo şi-l priveşte, dar ştia ea şi-i era de ajuns. Acesta era secretul ei, cel mai bun soi de secret, acela pe care nu-l ştia decât ea şi care-o făcea să zâmbească din senin în metrou şi să umble pe stradă cu faţa radiind o lumină stranie, de care nu era conştientă. Purta acul cu ea tot timpul pentru că trebuia să-l ştie acolo, cu ea, la doar o atingere distanţă, pentru că până şi să-şi refuze de douăzeci de ori pe zi fericirea de a-l vedea – care era destinată a se petrece numai în apartamentul ei singuratic -  o umplea de o tristeţe dulce ca o zi frumoasă de toamnă şi asta era, de fapt, tot un soi cam sucit de fericire.

Sigur că în viaţa ei existau şi bărbaţi, creaturi reale, făcute ca şi ea din carne, sânge şi vise. Dar buzele le miroseau a tutun şi mâinile le erau grele ca lutul, atingerile lor – prea brutale pe pielea ei sărutată de curenţii stârniţi de penele fine ale îngerului. Şi dacă dansau pe vreo melodie numai a lor, femeia n-avea oricum ochi să vadă, pentru că aura îngerului i se imprimase pe retină cu toate culorile sale, dându-i un aer veşnic visător şi distant.

Ei, dar ştiţi bine că poveşti atât de intense n-au cum dura. Nu-i omul construit astfel încât să le îndure, el care vrea mereu mai mult şi mereu altceva. Poate n-ar trebui s-o judecăm prea aspru, n-a vrut decât să-i mângâie, o singură dată, linia fină a obrazului, sprâncenele arcuite pe care le luau ca model curcubeiele, şi asta doar cu vârfurile degetelor. O s-o învinuim, fireşte, că n-a învăţat nimic din exemplul basmelor copilăriei, al tuturor acelor fete care au deschis uşa interzisă, au aprins lumina, au aruncat pe foc pielea de porc sau de şarpe şi ş-au văzut fericirea destrămându-se în vânt. Dar asta numai pentru că atunci când citim basmul noi anticipăm deja dezastrul şi nu mai acordăm atenţie detaliilor de parcurs. Nu încercăm să ne punem în locul celei care iubeşte în acest fel, nu încercăm să re-creăm în noi tânguirea florii după soare, tânjirea şarpelui după zbor, acea sete atât de adâncă încât, paradoxal, o singură privire sau atingere sau sărut o poate sătura pentru luni în şir. Ne imaginăm că noi am putea răbda la infinit apa susurând la un micron de buzele noastre, că ne-am putea mulţumi la nesfârşit cu presimţirea atingerii în locul atingerii.

A apucat abia să simtă căldura rece şi vibrantă a aureolei ce-l înconjura, nici n-ar putea spune că a desluşit textura pielii sale sidefii, căci făptura s-a oprit din dansul său înfiorându-se. A aţintit asupra ei pentru prima dată o privire de un albastru atât de adânc încât avea cel puţin cinci dimensiuni şi atât de tăioasă că despica până şi timpul în felii microscopice. Pe obrazul îngerului, unde abia vârfurile degetelor ei îl atinseseră, se întindeau trei dâre roşiatice. Ca un copil, şi-a acoperit obrazul cu palma străvezie, prin care semnul roşu îşi radia încăpăţânat culoarea, şi s-a dizolvat în aer, lăsând în urmă toată nefericirea care poate să încapă pe vârful unui ac.

Aţi fi surprinşi să aflaţi câtă nefericire încape pe vârful unui ac rămas fără înger.

Toată lumea e de acord că s-a făcut a naibii şi nimeni nu-şi mai aduce aminte când a văzut-o ultima oară zâmbind sincer, deşi pe chipul ei e mereu o grimasă de complezenţă.

Ceea ce nu ştiu ei e că încă mai găseşte cioburi de lumină căzute prin firele covorului şi că, în fiecare zi, îşi cumpără câte o testea de ace, cu nervozitatea şi anticipaţia jucătorilor la loterie şi apoi, îngenuncheată în singurătatea camerei ei, le ridică, pe rând,  în dreptul ochilor, ca şi cum ar aprinde chibrituri unul de la altul, cu o faţă la fel de oropsită cum trebuie să fi avut fetiţa cu chibrituri, cu lumina îngerilor aprinzându-se şi stingându-se pe chipul ei ca reclamele de neon ale barurilor de striptease, trecând în revistă înger după înger, legiuni de îngeri, dar niciunul nu este îngerul ei…