Aho, aho, copii și frați, na că ne trezirăm și în 2012 și n-o să mă apuc să fac bilanțul anului trecut pentru că ar însemna să mă deprim crunt, și nici prognozele pe anul în curs căci ar însemna să-mi pierd cheful de viață și să vreau să o iau înapoi spre 2011, dar o să fac în schimb un mic inventar de momente recente în care, dacă m-ar fi întrebat ăia de au făcut barometrul nefericirii mondiale cum mă simt, aș fi stricat balanța și n-ar mai fi ieșit România pe primul loc.

(Chiar așa, frați și surori într-ale blogărelii, ce naiba au românii de-s așa nefericiți, ce le lipsește exact , ce au vrut și n-au avut, ce n-au găsit dar au pierdut de umblă așa întunecați la față pe stradă și una-două sar la bătaie în trafic și când îi întreabă cineva de fericire se cată prin buzunare și zic care că n-o au, care că li s-a terminat, care că a lor s-a stricat și e la reparat? Bine, noi ăștia care stăm de vorbă aici știm că fericirea este o stare excepțională și că omul nu poate trăi într-o perpetuă beatitudine, că tocmai faptul că fericirea nu e o stare de zi cu zi o face să fie atât de dorită, că așa funcționează creierul uman de se obișnuiește mereu cu binele și caută mereu altceva etc și că deci însăși folosirea cuvântului fericire în acest sondaj a fost cam nepotrivită, când de fapt starea pe care voiau ei s-o descrie era una de mulțumire, de confort interior probabil. Cum însă nu cred că românii de aia au răspuns cu nu, pentru să se ocupau cu tăiatul firului în patru ca în fraza anterioară și au avut obiecții față de concept, rezultă că românii umblă prin sărmana lor vieață tot având deasupra lor un nor din care le tună, le fulgeră și, din când în când, ies păsări și li se găinățează în cap).

Bun, ca să stric retroactiv barometrul nefericirii mondiale și să am provizii pentru când mi s-o părea că norul care tună, fulgeră etc se îndreaptă spre capul meu, consemnez aici următoarele momente în care m-am simțit atât de bine în pielea mea că nu aș fi schimbat-o cu a altuia pentru nimic în lume, fie ea și o piele de danez sau norvegian sau care or fi ăia de au ieșit anul ăsta pe primul loc, că nu mai sunt nigerienii, ca anul trecut:

- seara de Ajun, când, după o alergătură isterică prin magazine după ultimele cadouri și după ce am cărat bradul pe tren de la București la Buzău, numai ca să mă trezesc cu ai mei strâmbând artistic din nas că ce, nu ne trebuia domle brad, (asta după ce am lăsat o dâră de ace de brad de la București până la Buzău, mai ceva ca Hansel și Gretel, că bestia se mai și scutura) m-am pus să-l împodobesc și mi-a ieșit probabil cel mai mișto brad din toată viața mea. Drept e că era și așa un exemplar  frumos de l-am întrebat cu mâna pe inimă: “O, brad frumos, de ce ești tu brad și nu Brad Pitt?”

-a doua zi de Crăciun, când am plecat cu frate-meu în pădure, să vânez căprioare, e drept că nu cu pușca, precum alții, ci cu ochiul. Căprioare n-am vânat, deși le-am găsit urmele, dar a fost o zi frumoasă de plimbat prin pădure, senină și nu prea rece, iar pădurea era tăcută cum nu e în restul anului, cenușie și gălbuie sub un cer albastru și viu.

- dimineața de Anul Nou, când, pe la ora șase m-am băgat în pat într-o foarte plăcută stare de oboseală și am adormit așa încet și temeinic (asta numai insomniacii adevărați o pot înțelege); și drumul spre casă, după aceea, printr-un București somnoros și printr-o zi care, neuitându-se pesemne în calendar, nu știa că este una de ianuarie și își dădea aere primăvăratice

- primele două zile ale anului, când am lenevit prin casă citind Stephen King (Dark Tower, mai precis), fără nicio grabă, fără niciun plan.

Acuma nu că n-ar fi și momente în care, dacă m-ar întreba ăia cu barometrul lor, nu aș da acul peste cap în direcția opusă. Da tocmai de aia am scris astea aici, ca să-mi aduc aminte că nici nu-ți trebuie chiar atât de mult ca să fii fericit.

Altminteri, mulțumiri celor care mi-au urat una-alta de sărbători și scuze celor la ale căror comentarii nu am răspuns la timp. Nu mai fac promisiuni că o să mă îndrept, că anul trecut am pierdut rău de tot bătălia cu disciplina…