…de la serviciu, pentru a câta oară consecutiv, după ora nouă seara, cu rândurile cărții încurcându-mi-se sub ochi în legănatul metroului, gândindu-mă viața asta mă omoară și pe urmă surprinzându-mă în flagrat delict de ridicol, pentru că, în general, orice viață te omoară, căci ca să mori trebuie să fi fost viu mai înainte, și surprinzându-mă în flagrant delict de platitudine, pentru că sigur au mai zis și alții asta, în timp ce undeva în coada ochiului meu oamenii urcă și coboară, la fel de îndepărtați de parcă i-aș urmări la televizor cu sonorul dat la minim, nu mai știu în ce stație sunt, numele stațiilor se pierd în același colț întunecat al memoriei ca și paragrafele pe care tocmai le-am citit încât s-ar putea la fel de bine ca Bolano să fi scris o nuvelă numită Piața Unirii, iar metroul să fi oprit într-o stație care se cheamă Viața Annei Moore, așa că închid cartea și încerc să fiu mulțumită de serviciul pe care-l am așa, prin prisma salariului pe care îl primesc, și pe urmă încerc să fiu mulțumită pur și simplu că am de lucru pe criza asta și, așa cum mă așteptam, nu reușesc, apoi mă întreb de ce naiba sunt unii puști care, în metrou, când sunt locuri goale, nu se așează unul lângă altul, ci unul în fața altuia și pe urmă își vorbesc peste culoar, în zgomotul vagoanelor, apoi descopăr că am stat un timp așa, pur și simplu, fără să mă gândesc la nimic, în timp ce pleoapele-mi scrâșnesc la fiecare clipit, pentru că am nisip sub ele, și trenul se avântă prin tunel la nesfârșit, fără ca stația să-i iasă înainte acolo unde mă așteptam, și continuă, în timp ce ceasul meu interior îmi spune că drumul durează prea mult, unde e stația aia? și tocmai atunci metroul oprește în stația de unde aș fi putut jura că plecase și pentru o clipă mă gândesc la Matrix, nisipul mi se rostogolește pe sub pleoape și am senzația că mă aflu pe drum, spre casă, de ore întregi, că timpul, nu drumul, a făcut astăzi, în mod excepțional, o buclă sau niște meandre, înainte să revină în el însuși și după aia îmi recomand să nu mai citesc atâtea sf-uri și, în fine, vine momentul să cobor…