- să obțină o autorizație de la Primărie (nu știu dacă pt asta trebuie să fii o asociație sau o poate face și un grup de cetățeni, dar cred că se puteau găsi soluții)

- să aducă o platformă, o stație, un megafon, chestii d-astea care asigură sonorizarea

- odată ce o asemenea tribună de manifestare se creează, pot să se nască și liderii, rezultați din rândurile mulțimii, aceia care știu cel mai bine să exprime dorințele și interesele acesteia

- o listă de cerințe minimale – altele decât jos Băsescu – pe care să poată negocia cu guvernul, cu opoziția

Pentru că, atâta timp cât ei sunt o masă amorfă, neorganizată, împărțită, dincolo de aparenta ei unitate – concret, unii vor pensii decente, alții vor reducerea taxei auto, alții vor un loc de muncă – autoritățile vor putea să se folosească oricând de pretextul că oamenii aceia nu sunt organizați ca să evite să dialogheze cu ei și vor aștepta liniștite ca respectivii să se plictisească să tot socializeze în stradă și să se lase păgubași. Capul – adică liderii – lipsește.

Mi se pare că românul, până și cu cuțitul la os, tot se mulțumește să se plângă și așteaptă să i se dea: demisia lui Băsescu, ceva în plus la pensie, o viață mai bună șamd în loc să și caute să vadă cum poate să le obțină – cu sau fără șanse, dar măcar să încerce.

Sau poate că așa o fi fost și în celelalte state unde sunt proteste de stradă și n-am fost eu atentă.

Am impresia că un rol în toată chestia asta au jucat și televiziunile care, oferind microfonul protestatarilor din piață sau invitându-i în studio, au dat oamenilor prilejul să se descarce și să-și spună păsul, dar i-au lipsit în același timp de ocazia de a o face într-un soi de terapie colectivă, de natură să dea naștere celor de mai sus.

Sau, cum ziceam și la început, poate bat eu câmpii.

Titlu original: Masse und Macht

Editura Nemira, 2010 (ediția a II-a)

Traducere Amelia Pavel

Cred că n-aș fi scris nimic despre cartea lui Canetti dacă nu ar fi fost protestele astea, pentru că am citit-o în octombrie anul trecut, n-am avut atunci timp să scriu despre ea și, de altfel, am fost și cam dezamăgită. Problema este că Elias Canetti este și scriitor, iar această carte este lucrarea unui antopolog, nu a unui specialist în psihologia socială, și aceste lucruri, mi se pare, se reflectă asupra calității textului.

În primul rând, cartea este înclinată mai degrabă către acumularea de anecdote și exemple povestite pe larg decât către teoretizare. Ilustrarea unei teorii cu istorioare și exemple e o idee bună, dar nu când acestea se întind pe un asemenea spațiu încât cititorul uită ce anume aspect voiau acestea să ilustreze. Apoi, lucrarea se referă mult prea puțin la comportamentul și formele de organizare și de manifestare ale maselor în epoca modernă și prea mult la istorie și prea multe exemple sunt alese din cadrul unor societăți tribale, primitive.

Nu în ultimul rând și cel mai supărător pentru mine, lui Canetti îi alunecă mult prea ușor piciorul în literatură. Asta face ca, pe de o parte, cartea să fie scrisă frumos și într-un limbaj accesibil. Pe de altă parte, însă, asta mai știrbește din acuratețea științifică, așa cum se întâmplă de exemplu când autorul emite teoria conform căreia omul primitiv a venit cu ideea de masă, de colectivitate și a început să trăiască așa după ce a luat model de la lupi și de la cirezile de bivoli și alte copitate d-astea sălbatice. Ei, uite, eu, care nu-s savant, cred că omul nu a luat ca model pe nimeni, cred că, pur și simplu, așa cum instinctele altor specii le determină să trăiască în colectiv, un instinct asemănător a făcut ca oamenii să fie ființe sociale și nu singuratice.

Cu toate astea, cartea merită citită din mai multe motive, cel mai ușurel dintre ele fiind că o bună parte dintre exemplele date sunt instructive și interesante. De exemplu, portretul unui sultan pe nume Muhammad Tuglak care, la un moment dat, s-a supărat atât de crunt pe supușii săi din Delhi încât a cumpărat de la toți locuitorii săi toate casele și proprietățile, le-a plătit, apoi le-a ordonat tuturor să părăsească orașul, pe care, în loc, l-a repopulat cu locuitori din alte orașe.

Al doilea motiv este că unele dintre mecanismele care pot fi întrevăzute în spatele ritualurilor triburilor africane funcționează sub o altă formă și în societatea de azi. Canetti nu o spune, dar cine urmărește cât de cât ritualurile politice moderne își poate da seama: un rege african este un simbol al prosperității, iar candidații la președinție ce propun? mai multă prosperitate; anumite triburi își omorau regii după șapte ani – noi, mai pașnici, avem mandate limitate; într-un alt caz, regele nu trebuia să manifeste nicio slăbiciune, lucru pe care nici omul modern nu-l iartă liderilor săi.

Apoi, chiar așa dezorganizate cum sunt lucrurile, tot acumulezi informație din carte. În timp ce o citeam, un acționar al firmei unde lucrez a mai cumpărat niște acțiuni, care i-au dat mai multă greutate, și  a ținut să ne adune și să ne țină un discurs. Iar eu mă gândeam ce rost are acest ritual, că doar oricum el avea și înainte un cuvânt hotărâtor de zis și oricum, că vorbea sau nu cu noi, tot aia era.  După care mi-am adus aminte ce scria Canetti despre faptul că acela care deține puterea nu se mulțumește cu asta, ci simte nevoia să-i facă și pe alții să-l vadă exercitând-o.

Plus alte lucruri foarte interesante, cum ar fi abordarea religiei ca o formă de manifestare a maselor și explicații cu privire la anumite manifestări ale oamenilor ca masă. Dar despre astea într-o altă postare, că acum m-am întins din cale-afară.

Și începuse atât de promițător… niște oameni protestând în favoarea unui om care are o bună reputație, care a făcut ceva în țara asta și căruia i se făcuse o nedreptate și o bădărănie.

Pe de altă parte, nici guvern nu avem. De două zile, oamenii ca mine privesc la televizor cum zboară pietre și petarde prin Piața Universității și eu, eu cea care vă scrie, am impresia că în momentul de față jandarmii sunt singura forță din România, pentru că sunt singurii care fac ceva. (Să nu vă imaginați că dacă nu erau jandarmi acolo lucrurile ar fi decurs mai pașnic, dimpotrivă, ar fi degenerat în mai rău, cu spart geamuri, jaf și alte cele). Autoritățile tac mâlc de trei zile-ncoace, ca și cum România ar fi pe pilot automat, ca și cum oamenii îngrijorați care se uită la televizor n-ar avea nevoie să audă un mesaj prin care să li se spună că se vor lua măsuri, nu e treaba mea care. Chiar și aceia care nu mai doresc actuala putere mă îndoiesc că vor haos. Și nici cu oamenii ăștia care urlă de trei zile în stradă – nu huliganii, ceilalți, cetățenii pașnici – nu a încercat să dialogheze nimeni, nu neapărat la fața locului, dar măcar să le transmită un mesaj. E ca și cum România ar fi un sat fără câini, ca și cum nu ar avea nici Guvern, nici președinte, nici ministru de Interne (deși dacă mă gândesc mai bine la Igaș, parcă ar fi recomandabil ca românii nici să nu-și aducă aminte că avem ministru de Interne). În fine, autoritățile și-au dat bacalaureatul la incompetență și l-au luat cu brio. Am un singur cuvânt pentru felul cum au gestionat situația: jalnic!

Nu prea văd cum ar putea să nu-și dea Boc demisia după chestia asta (că Băsescu nu cred c-o să și-o dea și mulțimii îi trebuie un sacrificiu ritual, un țap ispășitor, iar Boc oricum a fost de sacrificiu de la început).

Despre puținele intervenții publice ale unora dintre membrii PDL  nici nu mai comentez, pentru că nu am cuvinte față de atâta gogomănie; e ca și cum nu ar trăi în lumea asta, ci undeva pe lună, unde lucrurile sunt de șase ori mai lejere.

Dar nu e asta tot ce ne lipsește, ONG-urile tac ca mutele. Cât despre opoziție, să ceară anticipate este treaba ei, dar să ațâțe lumea, cum făcea Antonescu sâmbătă, zicând că o să iasă și ei în stradă și alte alea e deja o dovadă de iresponsabilitate cruntă. Mă ia cu bâț când îl aud pe Crin promițând că o să lupte pentru mine. Lasă că nu vreau să lupte nimeni pentru mine, niște calm mi s-ar părea mie oportun și necesar aici. Nici apelurile la nonviolență ale lui Ponta nu au fost făcute cu prea mare tragere de inimă. Nu știu de ce, dar am senzația neplăcută că în rândurile opoziției domnește mai mult satisfacția față de cele întâmplate decât vreo îngrijorare apropo de modul în care lucrurile au degenerat. E destul de gravă situația și fără să mai încerce USL să tragă spuza pe turtă.

Mă disperă halul în care televiziunile comentează această situație, punând gaz pe foc. Am auzit de ieri încoace atâtea comentarii inepte – inclusiv la adresa jandarmilor, care i-ar fi provocat pe manifestanți prin faptul că nu-i lăsau să ocupe carosabilul – încât un timp m-am uitat cu sonorul oprit, ca să nu mă mai enervez.

Și vă mai spun, în încheiere, deși nu veți fi de acord cu mine, că alegerile, fie ele anticipate sau la termen, fie câștigate de USL sau de naiba mai știe ce combinație – deși, prin toată gogomănia cu Arafat, Băsescu i-a costat pe pedeliști alegerile, părerea mea, pot să dea anunț în ziar “pierdut alegeri, le declar… pierdute” – tot nu or să crească salariile și pensiile, relansarea economică tot nu o să aibă loc (criza zonei euro, la care oamenii refuză să se gândească, pentru că asta ar însemna să admită că geaba caută țapi ispășitori în țară și că, de fapt, pur și simplu va trebui să ne dezobișnuim cu toții de felul în care trăiam înainte de criză) și da, de furat tot o să se fure, diferența este că probabil or să fie alții cei care fură. Dacă nu cumva vor fi tot ăia, că unii băieți cu adevărat deștepți sifonează din toate regimurile politice.

LATER EDIT: Așa, în cu totul altă notă, un  comentator de pe forumul Gândul mi-a înseninat seara căci, după ce a acuzat Gândul de manipulare pro-băsescu (ceea ce e aiurea), a încheiat astfel: “Să vină minerii! Să vină studenții”!

Editura Polirom, 2010

Traducere Clarisa Lima

Ar putea fi o carte a tuturor gesturilor și sentimentelor, și acelea spuse, și acelea niciodată rostite în viața unui om sau poate niciodată conștientizate în asemenea detaliu. Sau acesta este singurul mod în care pot s-o privesc ca să pot să accept tandrețea și poezia la un loc cu brutalitatea și să nu-l acuz pe autor de fracturi de logică. Pentru că îmi e greu să înțeleg cum un bărbat care își poate descrie soția în asemenea termeni și o poate iubi cu atâta delicatețe poetică în prima parte a povestirii ajunge apoi s-o lovească fără motiv într-un anumit moment al căsătoriei lor și cum un om care poate simți atât de intens frumusețea poate deveni un bărbat care își ține copiii la distanță și chiar îl respinge complet pe acela dintre ei care rămâne infirm în urma unui accident. Dacă la  Judecata de Apoi fiecare om s-ar prezenta cu cartea vieții lui, ea cam asta ar conține: ceea ce a făcut, într-o lumină necruțătoare și clară, fără scuze și justificări, și ceea ce a simțit, în detalii care îi sunt acum mai limpezi și mai clare decât în timpul vieții.

Sau poate, mai caut eu acum altă explicație, omul nu își scuză greșelile pentru că nu are cum și nu și le ascunde pentru că ele au reverberații în viețile propriilor săi copii – și vedem aici că într-adevăr, pentru greșelile părinților plătesc copiii, care sunt modelați de ele sau condamnați să le repete – ci doar încearcă să-și ușureze “cazul” arătând că totuși au existat și momente frumoase, că nu i-a făcut chiar atât de nefericiți.

Glosez pe tema judecății de apoi pentru că unul dintre naratori este mort încă din primul capitol, ceea ce nu-l face mai puțin vorbăreț. Sau eu nu reușesc să împac cele două aspecte ale sale decât așa, pentru că altfel incongruența dintre cele simțite și cele comise este mult prea mare și din acest motiv cartea pentru mine a fost inconfortabil de citit. Sunt, cu alte cuvinte, în situația bizară în care îmi place scriitorul – Peixoto scrie splendid – dar nu și unicul roman pe care i l-am citit.

Peixoto este scriitor de liniști. De la liniștea potențată de o melodie la pian până la liniștea duminicilor lungi de vară în care nu se întâmplă decât lucruri familiare și liniștitoare. Dacă ar fi să scoată o carte în care să descrie zece feluri de liniște și din ce sunt ele compuse, eu i-aș cumpăra-o fără ezitare și cred că nici nu m-ar exaspera ca prezenta victimă a acestei recenzii.

În fine, nu am nimic în plus de adăugat depre carte, nici măcar despre ce anume este ea totuși. Este genul de carte al cărei subiect nu are rost nici să-l redai, nici să-l rezumi pentru că nu despre asta e vorba și nu asta te va face s-o iubești sau s-o urăști.

Mă întreb, în final, înghiontită în această direcție și de numele familiei din roman, Lazarus – cu conotațiile biblice evidente – și de felul în care aceeași istorie se reia, cu variații, în fiecare nouă generație, dacă nu cumva toate astea tind spre ceva și dacă nu cumva, într-o parte a istoriei ei care iese dincolo de paginile acestei cărți, familia Lazarus va reuși… ce? Nu știu. Ceva. Altceva. În fond o spirală, în ciuda repetițiilor inevitabile, ascende spre ceva…

RECOMANDĂRI DE SERVIRE:

“Lumina dimineții nu simte geamurile curate ale ferestrei în clipa în care trece prin ele, așternându-se apoi pe notele de pian care se revarsă din aparatul de radio și plutesc prin aerul din bucătărie. Așternută pe notele de pian, lumina dimineții se oprește, punctată, pe reflexele faianței albe de pe pereți, pe colțurile mesei placate cu furnir, în picăturile de apă atârnând de pe marginea oalelor spălate și puse la scurs, cu gura în jos, pe chiuvetă.”

(Chiar așa, frați și surori într-ale blogărelii, ce naiba au românii de-s așa nefericiți, ce le lipsește exact , ce au vrut și n-au avut, ce n-au găsit dar au pierdut de umblă așa întunecați la față pe stradă și una-două sar la bătaie în trafic și când îi întreabă cineva de fericire se cată prin buzunare și zic care că n-o au, care că li s-a terminat, care că a lor s-a stricat și e la reparat? Bine, noi ăștia care stăm de vorbă aici știm că fericirea este o stare excepțională și că omul nu poate trăi într-o perpetuă beatitudine, că tocmai faptul că fericirea nu e o stare de zi cu zi o face să fie atât de dorită, că așa funcționează creierul uman de se obișnuiește mereu cu binele și caută mereu altceva etc și că deci însăși folosirea cuvântului fericire în acest sondaj a fost cam nepotrivită, când de fapt starea pe care voiau ei s-o descrie era una de mulțumire, de confort interior probabil. Cum însă nu cred că românii de aia au răspuns cu nu, pentru să se ocupau cu tăiatul firului în patru ca în fraza anterioară și au avut obiecții față de concept, rezultă că românii umblă prin sărmana lor vieață tot având deasupra lor un nor din care le tună, le fulgeră și, din când în când, ies păsări și li se găinățează în cap).

Bun, ca să stric retroactiv barometrul nefericirii mondiale și să am provizii pentru când mi s-o părea că norul care tună, fulgeră etc se îndreaptă spre capul meu, consemnez aici următoarele momente în care m-am simțit atât de bine în pielea mea că nu aș fi schimbat-o cu a altuia pentru nimic în lume, fie ea și o piele de danez sau norvegian sau care or fi ăia de au ieșit anul ăsta pe primul loc, că nu mai sunt nigerienii, ca anul trecut:

- seara de Ajun, când, după o alergătură isterică prin magazine după ultimele cadouri și după ce am cărat bradul pe tren de la București la Buzău, numai ca să mă trezesc cu ai mei strâmbând artistic din nas că ce, nu ne trebuia domle brad, (asta după ce am lăsat o dâră de ace de brad de la București până la Buzău, mai ceva ca Hansel și Gretel, că bestia se mai și scutura) m-am pus să-l împodobesc și mi-a ieșit probabil cel mai mișto brad din toată viața mea. Drept e că era și așa un exemplar  frumos de l-am întrebat cu mâna pe inimă: “O, brad frumos, de ce ești tu brad și nu Brad Pitt?”

-a doua zi de Crăciun, când am plecat cu frate-meu în pădure, să vânez căprioare, e drept că nu cu pușca, precum alții, ci cu ochiul. Căprioare n-am vânat, deși le-am găsit urmele, dar a fost o zi frumoasă de plimbat prin pădure, senină și nu prea rece, iar pădurea era tăcută cum nu e în restul anului, cenușie și gălbuie sub un cer albastru și viu.

- dimineața de Anul Nou, când, pe la ora șase m-am băgat în pat într-o foarte plăcută stare de oboseală și am adormit așa încet și temeinic (asta numai insomniacii adevărați o pot înțelege); și drumul spre casă, după aceea, printr-un București somnoros și printr-o zi care, neuitându-se pesemne în calendar, nu știa că este una de ianuarie și își dădea aere primăvăratice

- primele două zile ale anului, când am lenevit prin casă citind Stephen King (Dark Tower, mai precis), fără nicio grabă, fără niciun plan.

Acuma nu că n-ar fi și momente în care, dacă m-ar întreba ăia cu barometrul lor, nu aș da acul peste cap în direcția opusă. Da tocmai de aia am scris astea aici, ca să-mi aduc aminte că nici nu-ți trebuie chiar atât de mult ca să fii fericit.

Altminteri, mulțumiri celor care mi-au urat una-alta de sărbători și scuze celor la ale căror comentarii nu am răspuns la timp. Nu mai fac promisiuni că o să mă îndrept, că anul trecut am pierdut rău de tot bătălia cu disciplina…

Ziaristul își începe textul cu o interogație din șirul marilor întrebări fundamentale ale omenirii: “Întrebarea nu e dacă se va mai sinucide cineva, ci când o va face, cine e nefericitul şi de ce şi-a pus capăt zilelor. Suicidul pare să fi devenit o epidemie naţională. (Dar nu trebuie să vă faceți griji, Cartianu rezistă eroic).

După ce o judecă sumar pe artistă, Cartianu își exprimă dezaprobarea față de gestul ei de a își lua viața, pentru că “în fond, era viaţa ei, pe care Dumnezeu nu i-a dat-o nici în leasing, nici cu împrumut”. (Da chiar așa, domle, ce tupeu pe om să facă el ce vrea cu propria-i viață, te și miri ce le-o veni la unii! Bine că nu e Cartianu Dumnezeu, că o trimetea la reîncarnare în pas alergător, așa, ca să se învețe minte să-i mai tragă chiulul!).

Ei, și acum țineți-vă bine, că vine artileria grea pe bază de fasole cu cârnați:

Şi Mădălina, şi Mălina au premeditat gestul final. Gândurile sinucigaşe puseseră stăpânire pe ele. Demonii sfârşitului le paralizase raţiunea. Moartea le dădea târcoale chiar şi când păreau mulţumite cu viaţa lor. Erau pierdute, şi doar o lumină miraculoasă, apărută sub forma unei mâini întinse, le-ar mai fi putut salva. Dar mâna aceea a întârziat să apară.

Câtă fragilitate se ascunde în mintea şi în sufletul unor oameni ce par atât de puternici! La fel s-a întâmplat şi cu miliardarul Mihai Erbaşu, care în 2004 a fost găsit zdrobit în piscina uscată a vilei sale de la Snagov. Dacă nu avea piscină, poate că trăia şi azi…

Deci aia l-a ucis pe Erbașu, domle, piscina, da bine că acest Șerlock Homeless autohton a elucidat misterul, fie și cu ani întârziere.

Nu vă spun ce salariu se aude că ar primi acest domn ca să scrie minuni precum cea de mai sus, pentru că numai când văd cifra aia în fața ochilor mi se revarsă fierea în sânge de invidie. Dar, de fapt, aveți dreptate, eu nu merit un asemenea salariu, pentru că n-aș reuși, nici măcar cu pistolul la tâmplă, să produc rânduri de acest soi, care nu pot ieși decât dintr-un creier extrem de neted și de odihnit.

Amuzant este că articolul putea fi citit pe la prânz pe site-ul Adevărului, numai că între timp se vor fi prins și oamenii ăia, poate ajutați și de comentatori, că era cam penibil. Cert e că a dispărut de acolo și mai poate fi citit numai pe blogul lui Cartianu.  (Blogul se cheamă Idei libere. Libere, probabil, de orice umbră de gândire). Ocazie cu care gazetarul nostru a corectat un dezacord: “Demonii sfârşitului le paralizaseră raţiunea” și a adăugat un cuvânt care dă dimensiuni și profunzimi noi textului: “Dacă nu avea milioane și piscină, poate că trăia şi azi…“. Ei, vedeți, nu era piscina, erau milioanele. Ceea ce va fi o minunată consolare pentru reporterii de la Adevărul, care nu și-au mai luat salariile de vreo două luni.

Și totuși, romanul lui Claudel este toate astea, tot ce însemnau aceste cuvinte la facerea lumii sau la separarea limbilor, adică atunci când ele erau noi și necompromise. Voiam de fapt să scriu și despre “Raportul lui Brodeck”, pentru că ideea generală și anumite teme sunt comune, dar o să-i dedic totuși un post separat. Să revenim așadar la

Philippe Claudel – Suflete cenușii (2003)

Titlul original: Les ames grises

Editura Polirom, 2007

Traducere Claudiu Komartin

În aparență avem un fel de intrigă polițistă, desfășurată într-un decor melancolic, cu personaje învăluite în tristeți cețoase. De fapt, naratorul, fost polițist, încearcă, peste ani, să dea de capătul unei crime comise în 1917 într-un sătuc francez, atât de aproape de linia frontului încât tunurile sunt un zgomot permanent. O copilă de o frumusețe angelică, fiica unui cârciumar din localitate, este asasinată în apropierea locuinței izolate a procurorului Destinat. Procurorul însuși, un bărbat retras, care trăiește în singurătatea conacului său cu numai doi servitori și cu amintirea frumoasei sale soții, moartă de tânără, pare a fi unul dintre suspecți. Mai ales că pe domeniul său se mai produsese o moarte misterioasă, cu trei ani în urmă. Bântuit de regretul că nu a dus ancheta până la capăt, între problemele personale și tentativele de intimidare din partea mai marilor săi, naratorul încearcă, într-un demers pe care-l știe inutil, să înțeleagă ce s-a petrecut.

Suflete cenușii este o carte despre regrete, despre oameni care au oprit timpul în loc și trăiesc din amintiri, ca și cum ar reciti mereu aceeași pagină în loc să continue lectura. În roman pare că este mereu ceață, o ceață care plutește peste sufletele oamenilor. Războiul este un monstru difuz, o amenințare îndepărtată, o presiune suplimentară peste mințile acestor locuitori ai unei provincii ce pare, pe alocuri, neschimbată de pe vremea când o descria Balzac în romanele sale: aceeași monotonie, aceleași minți stătute. În treacăt, din numai patru-cinci fraze, Claudel creionează portrete atât de limpezi încât cei astfel descriși îți apar în fața ochilor. La un moment dat, o femeie trece prin această lume ca o cometă suavă: nu atât o femeie, cât frumusețea și grația, care iau un scurt contact cu lumea satului, într-unul dintre cele mai poetice momente ale cărții. Lysia Verhareine mi-a amintit cumva de Irene a lui John Gallsworthy, despre care autorul însuși spunea că reprezintă Frumusețea și efectul ei asupra celorlalți.

Este o carte a judecăților greșite, în care oamenii se înșeală în permanență cu privire la semenii lor și în care și cititorii se trezesc atrași în capcană, după cum vor constata la final. Realitatea se rescrie permanent, singurii care se sustrag acestei reguli fiind cei care au murit prea tineri. Romanul ne demonstrează de la un capăt la altul că nu există oameni buni sau răi, ci suflete cenușii, adică oameni care, în împrejurări diferite ale vieții lor, au fost capabili de acte de curaj incredibil sau de o răutate dezgustătoare. Care trăiesc ca pe o arsură vina perpetuă de a nu fi intervenit cândva, într-un anumit moment, dar nu au remușcări pentru un lucru mult mai teribil comis altcândva. Una dintre loviturile de maestru ale lui Claudel este o anumită scenă abominabilă, urmată, ulterior, de revelația că victima merita ceea ce i se întâmplase. Și, dacă nu mai stai să te gândești la ceea ce ai citit, lucrurile se pot opri aici; numai că la o reflecție ulterioară constați că vinovăția reală a victimei nu-i face pe călăi mai puțin abominabili, pentru că ei nu știau și niciodată n-au aflat că de fapt chinuiau un vinovat.

Este un roman al scuzelor, acuzelor și frământărilor care nu rezolvă nimic și care, culmea, în final, se mai dovedesc a fi fost și inutile sau cel puțin prost direcționate.

Este un roman scris simplu, poetic, fără excese. Eu zic să-l citiți și voi.