Când moartea în literatură nu mai e ce era

Edvard Munch, firește.

E o tendință păguboasă și iritantă în literatura fantasy actuală de a tot învia personajele din morți. Nu mai știu cine a început-o, cred că GRR Martin, numai că el a folosit-o mai cu măsură, în timp ce ăștia mai tineri cam fac abuz. M-am enervat astfel citind Words of Radiance de Brandon Sanderson, altminteri un scriitor mișto, și constatând nu mai puțin de trei cazuri de înviere forțată. Un personaj pe care cititorul l-a văzut mort* și pe care lumea l-a jelit preț de jumătate de carte apare cu nonșalanță în ultimele pagini ca și cum s-ar fi dus să-și ia țigări (deși dacă s-a putut lipsi de personajul respectiv atâta vreme, pe timpuri, în universul acela, de criză, poate era un semnal pentru scriitor că acesta nu-i mai era necesar); despre un altul ni se spune că a murit, partenerul său crede că a murit, jale mare, reproșuri, autoreproșuri, apoi în momentul culminant ființa apare din nou, cu explicația, tâmpitule de cititor pe care eu, autorul, te cred capabil să înghiți orice, că murise numai în sensul că onoarea celuilalt personaj murise și d-aia.

Și ca și cum n-ar fi suficient, un alt personaj care fusese ucis sub ochii noștri se trezește reînviat, cu explicația da, de murit murisești tu, da te-am reînviat eu, deus ex machina, că am abiltatea de a reînvia oamenii cu condiția să intervin la timp. Mi se pare o irosire de resurse asta. Domle, ori nu-l mai omori, ori nu-l mai învii, că atunci de ce a mai murit? Hai, o resurecție acolo mai puteam eu accepta, dar TREI?! Ăsta nu mai e suspans, astea sunt trucuri ieftine, folosite de un scriitor nesigur că povestea în sine, așa cum a ales să o spună, e suficient de interesantă încât să te țină cu sufletul la gură.

Plus că, după părerea mea, unul dintre motivele pentru care există literatură și se scriu cărți este tocmai teama de moarte. Încercăm să îmblânzim moartea prin poveștile pe care le spunem sau citim despre ea, cochetăm cu ea, o sfidăm, ne ascundem în cărți de ea sau, pur și simplu, trăind în umbra ei tot timpul, ne-am dori ca viața să aibă un rost, lucrurile să se întâmple cu un motiv și totul să aibă un sens, și din punctul ăsta de vedere cărțile promit ceea ce viața însăși nu oferă, de fapt, un sens și o ordine simbolice dezordonatei și unicei treceri a individului prin univers. Dacă scoți asta din literatură ce mai rămâne?