Scrise pe marginea paginii

O posibilă poveste de iubire

Am fost odată eu…

De fapt mai sunt şi-acum. Întrebarea este dacă mai sunt cum eram atunci. Uneori mi se pare că nu m-am schimbat în datele mele esenţiale, alteori că m-am schimbat radical, iar uneori mi se pare că m-am schimbat, dar în aşa fel încât am devenit şi mai eu însămi. Dar să revenim…

Am fost odată eu.

Şi cum eram eu aşa, nimeresc la o petrecere underground. A nu se înţelege cine ştie ce. A se înţelege că ne-am dus acasă la cineva, că s-a ascultat numai muzică underground, dată atât de tare încât nu doar îţi zbârnâiau timpanele, ci îţi zornăiau şi rinichii, că nimeni nu reuşea să comunice cu nimeni decât urlând şi că fumul de ţigară, nemaştiind cum să părăsească mai repede acea adunare zgomotoasă, nu mai nimerea ferestrele şi în schimb îmi intra mie în ochi. De la un moment dat, toată lumea stătea rezemată de pereţi şi privea în gol, fără să mai vorbească, pentru că probabil răguşise. Turbând de plictiseala de a vedea o petrecere ratată mi-am tras strategic lângă mine o farfurie cu sandvişuri şi am înhăţat o carte de prin biblioteca gazdei. Şi aşa m-am îndrăgostit.

M-am îndrăgostit de trei sau patru fraze, care m-au lovit direct în inimă (sau de acel lucru nelocalizat din fiinţa noastră care ne provoacă cele mai multe probleme şi pe care, pentru că nu ştim nimic despre el, îl confundăm cu organul ăla responsabil cu circulaţia sângelui prin corp).

Mi s-a părut că fuseseră scrise cu peniţa, pe viu, direct pe inima mea, şi că refuzau să se cicatrizeze. De fapt, ele fuseseră scrise acolo tot timpul şi ştiam asta, dar acum le descifram întregul sens şi toată adâncimea scrijeliturii.

Oare cine, Doamne, va pune o stavilă, un hotar, între prezent, trecut şi viitor?

Oare cine, Doamne, va despărţi bucuria dragostei de tristeţea amintirii?

Doamne, ferice de cei pentru care trecutul a fost, prezentul este, iar viitorul va fi, căci viaţa li se va scurge ca o apă.

Doamne, ferice de cei care pe timp de ziuă nu-şi amintesc căile nopţilor lor, căci a lor va fi lumina zilei”.

(Danilo Kis – Enciclopedia morţilor)

Cum sufeream de nostalgii ucigaşe, de amărăciuni acute care îmi tăiau cheful de viaţă şi de o incapacitate totală de a uita sau ierta, plus obişnuitele complicaţii existenţiale, frazele de mai sus mi se adresau, într-o limbă proprie, a mea şi a lor, poate diferită de limba în care s-ar fi adresat altora, dar, din punctul meu de vedere, nu mai puţin adevărată.

„Marea va rămâne pentru el o revelaţie, un vis pe care-l va purta cu sine patruzeci de ani cu aceeaşi intensitate, o taină, o nălucă despre care nu mai pomeneşti nicicând. (…) În împotrivirea asta a lui îi simţeai teama ciudată de a nu fi dezamăgit, de parcă întâlnirea directă cu marea îi putea nărui acea viziune îndepărtată care l-a iluminat. (…) Îndelungatul vis despre Adriatica, acea nălucă îndepărtată, era cu mult mai fascinant şi mai frumos, mai pur şi mai profund decât balta aia zoioasă”.

Nu este, poate, cea mai intensă descriere a felului în care visarea şi anticiparea transfigurează realitatea, a felului în care a tânji sau a aştepta ceva te poate face să fii dezamăgit când acel ceva se petrece. Dar este o descriere care mi-a căzut mie sub ochi într-un moment în care propria mea incapacitate de a accepta lumea înconjurătoare era la punctul culminant.

A doua zi, în loc să dorm, bântuiam librăriile şi anticariatele pentru a cumpăra cartea respectivă. Trebuia să am cartea în care erau scrise aceste fraze, trebuia s-o am atunci, imediat, fără amânare. Din păcate n-am găsit-o*, deşi am căutat-o şi atunci, şi altădată, cu o nerăbdare din ce în ce mai mare şi tânjind după ea pe măsură ce devenea mai limpede că nu este de aflat.

Am căutat-o ca un instrument care îşi caută partitura potrivită, nu pentru a o cânta, ci pentru a fi cântat de ea.

Am dat peste ea abia acum doi ani la un târg de carte, la solduri şi am înhăţat-o fără ezitări. Să fi fost oboseala permanentă în care trăiam atunci, să fi fost timpul trecut… cert este că vibraţia iniţială nu s-a mai produs. Melodia refuza să mă cânte, sunetele erau acolo dar cumva estompate, pierdute, un ecou palid a ceea ce fusese, venind de foarte departe.

S-a întâmplat exact ceea ce povestea Kis: prea multă aşteptare a răpit posesiei finale a acestei cărţi tot farmecul, toată încântarea atât anticipată. Era doar o carte bine scrisă. Ceea ce e mult, dar nu-i destul.

Acuma am scos-o din nou din raft. Vreau totuşi să dau acestei relaţii o şansă…

––––––––––––––––––––––––––––

*M-am întors în schimb cu Eugene O’Neil, ceea ce tot a fost un câştig.

5 gânduri despre „O posibilă poveste de iubire

  1. uneori e mai bine să laşi relaţia neconsumată. Gandurile la ce va fi putut să fie sunt uneori mult mai dulci decât amintirile

  2. eu am citit despre povestile aceste de dragoste si eu sunt indrogostita si nu stiu daca e o iubire posibila dar ma simt minunat si voi nu credeti tot ce spune ca nu e posibil e posibil numai dumnezeu stiu aceste va baga numai tapeni alti au murit din cauza tampenilor lor asa ca nu faceti si voi

    1. Şi alţii au murit pentru că s-au născut, aşa că nu vă naşteţi şi voi, că o să muriţi. Drăguţă, tu n-ai dreptul să comentezi pe un blog despre cărţi pentru că:
      a. habar n-ai să scrii
      b. probabil că habar n-ai nici să citeşti sau n-ai citit decât titlul, aşa încât comentariul tău se potriveşte ca nuca-n perete
      c. eşti proastă
      Pune mâna pe-o gramatică, s-ar putea să-ţi folosească în viaţă mai mult decât dragostea. Dar am înţeles, tu nu citeşti, pentru că bietele cărţi îţi bagă numai tâmpenii în cap şi alea fără diacritice.

  3. Mi-a placut mult ceea ce ai scris..ce interesanta este fascinatia pe care unii dntre noi o au pentru povestile in care cartile sunt personajul principal..de exemplu Umbra Vantului..nici nu ma intereseaza cat de bine sau de prost e scrisa..o carte despre carti sunt sigur o sa-mi placa..oare sa fie pentru ca doar intr-o astfel de carte dragostea cititorului pentru carti se intalneste direct cu dragostea scriitorului pentru ele? si astfel ajungem sa tinem in mana personajul principal, sa-l simtim fizic in timp ce citim?

    1. Păi pe mine aşa m-a şi prins Umbra Vântului, cum începea, cu cartea „adoptată” de cititor. Că de la jumătate a virat cam rău către telenovelă, asta e altceva.
      Cred că în asemenea cărţi cititorul regăseşte o faţetă a lui mai puţin înţeleasă de cei din jur sau măcar o faţetă a lui pe care o regăseşte mai rar în cărţi. Şi se agaţă de ea. E poate şi puţin orgoliu aici, de genul „uite, cineva ca mine e personaj de roman”.
      Am făcut odată o postare cu bibliotecile din bibliotecă, aici
      https://bibliotecababel.wordpress.com/2010/07/25/bibliotecile-din-biblioteca/
      era şi biblioteca lui Zafon pe-acolo.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.