Cărţi iubite · Cărţi urâte

Cărţi şi stări

ATENŢIE! SPOILERE! ATENŢIE! SPOILERE!

(O postare nu despre o carte ci despre starea de spirit pe care ţi-o poate da, aşa că nu vă faceţi o părere despre seria lui Erikson de aici, că nu e reprezentativ)

PREFAŢĂ

Într-un roman de Stephen King, Paul, autorul unei serii de romane extrem de populare – şi, în cazul lui, extrem de comerciale – se decide să îşi utilizeze talentul mai bine, scriind cărţi serioase. Ca urmare, în ultimul roman din seria Misery, îşi ucide eroina şi zboară fericit spre libertate, frânat scurt de o admiratoare care îl sechestrează, îl schilodeşte şi, sub tortură, îl sileşte să scrie o continuare. Annie Wilkes e numele ei şi zilele trecute am constatat că Annie Wilkes nu este chiar atât de departe pe cât am crede-o. Ea se poate ascunde în unii dintre noi. Cum aş fi eu…

EXPUNERE DE MOTIVE

Tocmai am încheiat de citit cartea a opta („Toll The Hounds„) din seria The Malazan Book of The Fallen de Steven Erikson şi am încheiat-o cu o depresie provocată de moartea personajului meu preferat din toată seria, ăla de aşteptam cu nerăbdare să se ivească măcar preţ de trei rânduri pe o pagină. Serios, am citit paginile alea cu stomacul strâns şi am fost de-a dreptul deprimată când am pus cartea jos.

Nu am mai păţit aşa ceva de trei ani, de la „Casa de la marginea abisului” de Hodgson, care aproape că mi-a provocat un acces de panică descriind ce înseamnă să priveşti abisul prea îndelungat, mai ales când abisul dă într-o lume străină. Dar despre asta altădată. Sau niciodată.

Este extrem de frustrant, mai ales după ce am petrecut în lumea malazanilor o lună şi jumătate într-o cu totul altă stare de spirit decât cea cu care am încheiat lectura. Şi anume:

– râzând în hohote, ca dementa, la anumite pasaje,

– încercând să ghicesc dinainte către ce duceau diversele hinturi presărate de autor,

– fascinată de personajele extrem de ataşante pe care le creează (efectiv te poate face, după doar două apariţii, să ţii din toată inima la câte un personaj sau altul)

– rămânând cu răsuflarea tăiată la câte o întorsătură de lucruri absolut imprevizibilă şi

– citind cu sufletul la gură şi, de multe ori, cu inima în stomac.

Pe scurt, genul ăla de lectură care m-a făcut, de când am revenit din concediu, să umblu prin lume ca o lunatică şi să funcţionez după un program extrem de simplu, compus din serviciu-lectură-somn (da pe scurt, ca să nu îmi ia din timpul de citit)-serviciu-lectură-somn-şamd, fără chef real de altceva decât de citit, inclusiv fără chef de bloguială, ceea ce cred că s-a observat. Nu am fost în stare nici măcar să postez câte ceva despre fiecare roman în parte fiindcă eram grăbită să sar la următorul. Ceea ce e păcat, căci din seria de opt vreo cinci chiar sunt de infarct.

HAPPILY EVERAFTER. EXCEPT…

(dacă vă plac surprizele acuma chiar e cazul să vă opriţi…)

Şi aş fi trăit aşa până la adânci bătrâneţe, dacă autorul nu mi-ar fi ucis personajul favorit, într-un autosacrificiu complex şi inutil – pentru că eu nu văd deloc ca fiind necesară această moarte ca să se rezolve problema. Ei, nefiind eu consultant literar, autorul sus-menţionat a decis că e cazul ca eroul să se lase omorât, iar sufletul său consumat pentru a se crea o cale care să ancoreze pe planetă Porţile Întunericului – unul dintre elementele fundamentale şi cu o conotaţie pozitivă, pentru că, în universul lui Erikson Întunericul e ok, Lumina e de naşpa iar Umbra e şi mai rea.

Şi, deşi la Erikson moartea nu e chiar ce ştim noi, şi unii dintre cei pe care i-ai jelit în volumul trei se întoc senini în volumul opt, totuşi când eroul ţi s-a transformat în Autostrada Bucureşti-Piteşti a Întunericului e cam greu să mai ai speranţe.

În momentul de faţă mă simt în egală măsură înşelată în aşteptări şi demotivată să mai citesc celelalte două romane din serie, când or apărea. Plus că acuma, când o să recitesc seria, toată plăcerea o să fie umbrită de faptul că ştiu ce se întâmplă în „Toll The Hounds”. Nu merită să investeşti atâta timp şi atâta fidelitate în ceva ca să fii în halul ăsta de dezamăgit. Mă jur că nu mai citesc serii atât de lungi niciodată. De ce nu or scrie oamenii ceva simplu cu partea întâia şi partea a doua, cel mult?

Pe deasupra, sunt conştientă că e o copilărie să faci o depresie la moartea unui personaj, ceea ce mă enervează. Aşa că sunt şi enervată şi deprimată.

Gata! Luna asta o să citesc numai cărţi ancorate în realitatea imediată, de maxim 300 de pagini (v-am zis că romanele lui Erikson trec de 1000 de pagini fiecare?) şi nu o să îmi mai pese de niciun personaj şi o să mă comport ca adulta care spune buletinul că sunt.

Whyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyy?????????????????????!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

P.S. Ştie cineva adresa lui Erikson? Am văzut o ofertă de reduceri la topoare la Praktiker…

10 gânduri despre „Cărţi şi stări

  1. A avut grijă să ne dea sentimentul că de data asta nu se va întâmpla. Sigur, de obicei Erikson e imprevizibil, adică cu cât îţi semnalizează mai mult o direcţie, cu atât mai mult o va lua în alta. Sau mă rog, deja a devenit o reţetă la el, deci aş putea spune că e previzibil.
    Deci, a încercat atâta să ne convingă că personajul e mort încât ar trebui să revină
    Dar dacă, în mod imprevizibil, Erikson s-a decis să fie şi mai imprevizibil de data asta, şi char l-a omorât pe bune?!!!

  2. Merită, să ştii, eu nu prea îi fac dreptate acuma – pentru ca a trecut o săptămână şi tot sunt puţin deprimată după Anomander Rake – dar e un univers mişto. Cărţile 3, 5, 6 şi chiar şi 7 sunt savuroase iar doiul este pur şi simplu de infarct. Ia-le în engleză, nu te complica mai bine cu traducerea în română, că au tradus primul roman de abia şi au făcut-o pur şi simplu prost.

  3. Daca te iei cu toporul dupa Erikson, nici nu-ti mai recomand Black Company a lui Glen Cook, si nici Song of Ice and Fire a lui George RR Martin. Nuuu, chiar deloc. Mai ales ca bietul George tot scrie la continuarea seriei (macar Glen a terminat-o) 🙂

  4. Singurul autor pe care l-am putut citi în paralel cu Erikson a fost tocmai Martin, în rest orice mi s-a părut fără gust. Singurul motiv pentru care m-am oprit din citit Martin a fost, ca şi la Erikson, că am terminat ce au scris.
    Cât despre Cook şi cărţile lui, înţeleg că seria lui Erikson ar fi adesea comparată cu asta, dacă nu fac eu vreo confuzie. O să îl citesc dar poate nu chiar acum.
    Între timp, mă dreg cu Gene Wolfe.

  5. Ooo, Wolfe e tare!
    De Erikson nush ce sa zic, Martin scrie bine, numai ca eu am o problema cu Fantasy-ul medieval, elfos sau orcos…
    Wolfe bate mai mult in SF, poate d-aia imi place asa de mult.

  6. Da, am văzut că ai o problemă cu fantasy. Dar Wolfe are un aparte: e o acţiune medievală care se petrece într-o lume SF. Sau mai bine zis societatea este una de gen Evul Mediu dar ea a ajuns aşa din motive SF şi adesea oamenii folosesc arme sau dispozitive sofisticate fără să ştie care e originea lor.
    Am citit The Book Of The New Sun, care mi-a plăcut, şi „De cealaltă parte a soarelui lung” care m-a lăsat cam nedumerită. Adică începutul m-a enervat şi, tocmai când începuse să îmi placă şi mie, s-a terminat cartea… Dar The New Sun e un must read!
    Iar la Martin nu sunt nici elfi, nici orci. Sunt dragoni în schimb. Dar cei mai naşpa sunt tot oamenii.
    Şi nici la Erikson nu sunt elfi. Sunt în schimb zei care îşi bagă nasul în treburile oamenilor, plus o grămadă de bătălii, intrigi şi personaje de-a dreptul ţicnite.

  7. Erikson e de-a dreptul bizantin in intrigi. Eu sunt acum la Midnight Tides, mai am cateva mii de pagini pana la Toll the Hounds 🙂

    Eu am descoperit acum ceva vreme ca o carte are sanse sa imi placa daca personajele sunt fain construite. De-aia intre Dune si Foundation am sa aleg oricand Dune, si de-aia inca mi se pare ca Shogun e unul din cele mai faine romane scrise vreodata. Dupa mine o carte trebuie sa fie pictata cu personaje; partile SF sau fantasy fac parte din fundal, sunt panza pe care sunt schitate personajele si relatiile dintre ele. Nu mi-au placut niciodata naturile moarte 🙂

  8. Midnight Tides este una din preferatele mele din serie. Mi s-a rupt inima de mila lui Rhulad Sengar iar Tehol şi Bug sunt geniali de-a binelea!
    Şi da, asta îmi place la el, că are personaje de care nu se poate să nu îţi placă. O listă cu personajele mele preferate din serie ar fi – ordinea e intenţionat aleatorie:
    – Whiskeyjack
    – Cotillion
    – Anomander Rake
    – Rhulad Sengar
    – Karsa Orlong
    – Apsalara (fostă Sorry)
    – Dassem Uthor (după ce am citit „Night of Knifes” a lui Esselmont).
    – L’oric
    – Sergent Hellian (mai ai până s-o întâlneşti).
    Şi cuplurile Tehol-Bug, Telorast-Curdle.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.