Într-un roman de-al său („Sourcery”), Terry Pratchett inventează, aşa, în treacăt, o băutură care poartă numele de cafea klatchiană. Ea se bea numai dreasă cu un amestec obţinut din otravă de scorpion şi sevă de cactus, pentru că numai acest amestec poate anula efectul cafelei klatchiene.

Nu de alta dar, băută în stare pură, cafeaua klatchiană are efectul de a te trezi complet, în sensul că nu alungă numai somnul şi oboseala, ci şi orice iluzie, lăsându-l pe băutor să contemple lumea exact aşa cum e ea, fără niciun văl protector între el şi realitate. Cine gustă odată din cafeaua klatchiană se asigură că nu mai pune gura pe ea a doua oară.

Dacă ar fi reală, aţi avea curajul să experimentaţi? Câteva minute de realitate înconjurătoare crudă, tăioasă, directă, fără autoamăgiri, în care să ştiţi exact cine sunteţi şi cum staţi, care-i treaba cu universul şi aşa mai departe? Fără iluzii autoglorificatoare, fără consolări şi autoconsolări, fără fard, fără pansamente, fără mituri şi legende despre trecut, fără ritualuri care să ne împace cu viaţa, fără rescrieri ale istoriei personale, fără…. completaţi voi mai departe.

Dar ce, vor zice unii, mare lucru, noi aşa trăim, fără anestezie, lucid, noi nu ne minţim noi înşine, noi nu mai avem iluzii”, omiţând că poate una dintre cele mai mari iluzii este chiar asta, că nu mai avem iluzii de pierdut. Până când viaţa ne toarnă pe gât cu forţa o gură zdravănă de cafea klatchiană şi atunci constatăm că de fapt mai aveam noi nişte amăgiri în stoc şi încă cum…

Şi cele mai mari iluzii sunt probabil cele despre cum suntem noi, despre cum ne vedem pe noi, măcar pentru simplul fapt că „noi” e ceva extrem de instabil, care înseamnă un lucru în viaţa de zi cu zi dar care, în alte condiţii de temperatură şi presiune – adică în situaţii de criză – poate revela fisuri neaşteptate şi surprize întunecate, o inconsistenţă a principiilor şi o lipsă de scrupule care ne-ar şoca dacă ne-am putea vedea astfel acum, când şedem aici înfăşuraţi confortabil în iluziile noastre. De aceea, poate, nu ar trebui să judecăm şi să dezaprobăm oamenii până când nu am fost testaţi noi înşine în împrejurări asemănătoare.

În mod sigur eu am iluziile mele – chiar dacă nu le recunosc ca atare – şi ţin la ele, mai ales că, dacă le am până la vârsta asta, înseamnă că sunt nişte supravieţuitoare şi merită o pensie îndelungată. (Atâtea surate de-ale lor nu au supravieţuit)…. Deşi o curiozitate de explorator stă pitită într-un ungher şi strigă: şi totuşi, cum sunt lucrurile de-advăratelea?

So… klatchian coffee, anyone?

Anunțuri