Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare, Univers 1980, RAO 2005

„Ceea ce mă temeam este să nu fiu socotită neînsemnată”, îşi notează Virginia Woolf în jurnal, încercând să se pregătească pentru eventualele critici la publicarea unui nou roman. Pregătiri zadarnice pentru că, după cum rezultă din propriile relatări, în general romanele ei sunt întâmpinate cu interes şi apreciate pentru permanenta ei capacitate de a inova şi experimenta.

Woolf scria foarte repede, un roman în câteva luni. Din punctul ei de vedere, fiecare era un experiment, un pas mai departe în a-şi găsi propriul stil, pe care l-a căutat multă vreme şi preţ de multe cărţi înainte să poată considera că l-a aflat.

La un moment dat îşi reciteşte un roman din tinereţe, „Călătorie în larg”, torturată, martirizată de propriile stângăcii literare – aşa le vede ea – apoi dă peste câte o frază sau o idee care o fac să se simtă mândră şi, în acelaşi timp, mirată că ea, în tinereţe, a putut scrie aşa ceva. Pentru că uneori ne uităm pe noi înşine cei de ieri şi descoperim cu surprindere că era totuşi ceva de capul nostru.

Citeşte Ulysses de Joyce şi o consideră un eşec, „o carte incultă şi grosolană”, „pretenţioasă şi vulgară”.

Este bolnavă de nervi, are dureri crunte de cap şi oboseşte, ceea ce o obligă să se izoleze la ţară, unde se plictiseşte crunt. Este adesea nefericită alături de soţ, lucru pe care nu îl aflăm din jurnal, pe care Leonard Woolf l-a cenzurat la sânge de orice detalii prea personale, înainte de publicare. De toate acestea, ea evadează în lucru, în scris.

...pentru că nu am copii, că mă aflu departe de prieteni, că nu reuşesc să scriu bine, cheltuiesc prea mult pe mâncare, îmbătrânesc. Îmi pun prea multe întrebări. Mă analizez prea mult pe mine însămi. Nu-mi place ca timpul să îşi fluture aripile în jurul meu. Atunci, lucrează!

Numai că, pentru fiecare săptămână de inspiraţie, de exaltare, de muncă plăteşte cu migrene crunte urmate de convalescenţe de câte două săptămâni, care îi întrerup firul scrisului.

DOBITOCENIILE VREMII

  • Romanul ei „Orlando” este refuzat de librării pentru că VW avusese lipsa de inspiraţie să îl boteze „O biografie”.

Toţi spun că nu se poate altfel, că nu mai citeşte nimeni biografii. Dar acesta e un  roman… Da, dar scrie „biografie” pe prima pagină, răspund ei. Va trebui să îşi ocupe locul pe raftul de biografii.

  • Femeia asta, care era salutată de critici ca o novatoare, care experimenta cu fiecare roman, care era ea însăşi un critic literar de temut şi un eseist redutabil… nu avea drept de vot.

SIC TRANSIT…

Este extrem de amuzant în context felul în care autoare se necăjeşte de atenţia mult mai mare pe care o căpăta în presa culturală a vremii Lytton Strachey. Victoria postumă pe care Woolf o repurtează asupra lui – în fond câtă lume mai ştie cine e Strachey? de care şi eu am auzit tot în contextul faptului că era o cunoştinţă a Virginiei Woolf, de fapt cumnatu-său – e o demonstraţie în sine despre cât de trecătoare este gloria.

CEL MAI FRUMOS CITAT

Toţi scriitorii sunt nefericiţi. Imaginea lumii oglindită în cărţi este astfel prea întunecată. Oamenii care n-au darul cuvântului sunt fericiţi; femeile în grădina din faţa casei; doamna Chavasse. Nu e o imagine exactă a lumii, e doar tabloul zugrăvit de un scriitor. Oare muzicienii, pictorii or fi mai fericiţi? Oare lumea lor este mai fericită decât a noastră?

Anunțuri