Juan Carlos Onetti – Istoria Cavalerului Rozei şi a fecioarei venite din Liliput cu burta la gură, Nemira, 2008

După ce vezi cum scrie Onetti îţi vine să nu mai scrii toată viaţa nimic, cu excepţia numelui tău în josul formularului de salariu. Ce sens are să mai scrii orice, atâta timp cât nu poţi să scrii aşa? Pentru că Onetti scrie ca nimeni altul, obligându-te să îţi dăruieşti atenţia totală fiecărei fraze, reuşind să descrie procese banale în moduri noi şi neaşteptate. Noi am spune: a privit-o până când ea a dispărut după cortină. Onetti va spune:

„O urmărisem cu privirea, nu ştiu de ce ochii mei luaseră exact forma trupului ei prelung, îmbrăcat în negru, şi, lipiţi de el, învăluindu-l, l-au însoţit până când marginea cortinei mi i-a despărţit de corpul ei”.

sau

Acolo, primăvara creşte în taină pe sub nea apoi sare brusc în sus şi acoperă totul ca o inundaţie…”

iar o femeie, venind la prima ei întâlnire

„Era înconjurată şi încărcată cu aventură şi se temea de eşec ca de o rană”.

Şi dacă nu sunt atentă voi sfârşi prin a cita toată cartea…

În povestirile sale, amestecă visarea cu realitatea înconjurătoare şi trecutul cu viitorul, fără tranziţie sau avertisment, dând un aer de fabulos unor întâmplări şi acte banale.  Nu va spune niciodată că noaptea fluviul nu se vede, ci că noaptea fluviul dispare, se retrage şi nu va spune ceva atât de banal cum ar fi  „la soare îmi era cald, la umbră răcoare” ci:

„Vremea era tot umedă, călduţă la colţurile de stradă deschise, nehotărâtă la umbra din fiece patio, caldă peste două cvartale”.

LĂSAŢI ORICE SPERANŢĂ…

În acest fel extraordinar, Onetti povesteşte întâmplări banale, întâmplări misterioase, întâmplări mustind de sordid. Aonetti plonja într-una dintre povestirile lui este ca şi cum ai intra în sala de cinematograf în mijlocul filmului şi ai fi silit să ieşi după cinci sau zece minute: sub ochii tăi se desfăşoară nişte lucruri, ele au o logică şi parte din această logică poţi să o reconstitui dar restul s-ar putea să îţi scape pentru totdeauna, fiindcă tot ce ai văzut tu este un fragment. Ceea ce conferă profunzime enigmatică unor aspecte ancorate solid în cotidian, pentru că la Onetti nu este vorba de fantastic sau de realism magic, ci de viaţă de zi cu zi.

Coperta aleasă de Nemira surprinde exact spiritul povestirilor lui Onetti: dansul unor umbre pe zid, după care tu, cititorul, încerci să reconstitui cât mai mult din persoanele care dansează şi să intuieşti relaţiile dintre ele. Însăşi ideea tangoului descrie extrem de bine raporturile tensionate dintre personaje, în special dintre bărbaţi şi femei, atracţia, respingerea, opoziţia, doza de adversitate şi duritate implicită din orice tango.

Sunt poveşti întunecate, ale unor oameni care se simt exilaţi din lumi ce nu există dar la care ei visează, care se simt exilaţi din adolescenţă ca dintr-un Rai pierdut, istorii dominate de lipsa oricărei speranţe, de eşecul încercărilor, de lipsa de comunicare. Femeile sunt nişte curse în care bărbaţii se prind, spre nefericirea lor uneori, spre nefericirea femeilor alteori. Partea genială este că nu sunt frumoase, bărbatul le observă defectele cu luciditate: un nas prea lung, o siluetă prea îndesată, o tinereţe fanată dar tot se îndrăgosteşte, atras de misterul lor ca un fluture de lampă.

Preferata mea este aceea în care o femeie plăteşte un regizor să îi pună în scenă un crâmpei aproape static dintr-un vis, pentru că, visându-l, s-a simţit fericită. Sau poate aceea a unui bărbat ce găseşte un mod original de a se răzbuna pe adolescentul care odinioară l-a împiedicat să se căsătorească cu sora sa (era prea „bătrân” pentru ea, o, teribila necruţare a adolescenţei!): pur şi simplu urmărindu-l pe tânărul intransigent de odinioară împiedicându-se pe tărâmul accidentat al maturităţii, devenind ceea ce dispreţuia – un ratat.

Nimeni n-a iubit vreodată o femeie cu aceeaşi intensitate cu care îi iubesc eu decăderea, modul definitiv de a trăi cufundat în viaţa murdară a oamenilor. (…) Nu ştiu dacă în trecut i-am urat vreodată bun venit lui Ines cu atâta bucurie şi iubire cum fac zilnic cu Bob în lumea tenebroasă şi urât mirositoare a adulţilor”.

Mai întâlnim: eşecul lent al unei căsnicii pe care bărbatul o contractează ca fiind „ultima sa curiozitate adevărată”, o nuntă la care tot oraşul e complice, încurajând mireasa în nebunia ei deşi mirele e mort de mult, un bărbat părăsit ce decupează din mintea sa orice existenţă a părţii din oraş în care trăieşte femeia necredincioasă, o soţie care face fotografii pornografice pentru a îşi pedepsi soţul incapabil să trăiască la înălţimea iubirii pe care i-a promis-o. Şi altele încă.

FELICITĂRI
… traducătoarei, Ileana Scipione, pentru rezultat, mai ales date fiind dificultăţile întâmpinate, aşa cum le descrie ea însăşi pe blogul editurii Nemira.
„…o frază care te înnebuneşte, iar din cauza asta am multe probleme la traducere. Cuvintele, ştii cum sunt, pot însemna şi una şi alta, în funcţie de context, iar dacă nu îţi este foarte clar contextul, atunci traducerea devine foarte grea. Sunt situaţii în care mă lămuresc asupra unui cuvânt, dacă a fost bun sau greşit, abia după cinci pagini”.
În tot cazul, eu nu pot decât să admir rezultatul şi să mulţumesc sincer traducătorului, pentru o treabă extrem de bine făcută.
Anunțuri