Cărţi: Nici bună nici rea

Ucide-mă cu tăişul orbirii tale

Margaret AtwoodAsasinul orb, Leda 2007

Asasinii orbi există printre noi. Ei ucid: nu cu un cuţit bine mânuit, ca într-una dintre poveştile care se spun în acest roman, ci prin însăşi orbirea lor, prin incapacitatea de a vedea lucrurile aşa cum sunt. Incapacitate care provine fie din comoditate, fie dintr-o concentrare egoistă asupra propriei persoane, fie din refuzul de a realiza că, poate, celălalt este altfel decât ai stabilit tu atunci când ţi-ai format părerea despre el. Toţi riscăm să fim asasini orbi, aşa că am face bine să căscăm ochii şi la altceva decât la noi înşine.

Avem un roman şi un roman-în-roman. Şi o poveste SF care este spusă în romanul din roman. Povestea „reală” este cea a lui Iris Chase, care, ajunsă la nouăzeci de ani, îşi reaminteşte înşiruirea de evenimente ce au dus la sinuciderea surorii sale mai mici, cu vreo 50 şi ceva de ani în urmă. Atwood este cu adevărat necruţătoare şi când descrie bătrâneţea: forţele irosindu-se, gustul mâncării dispărând, singurătatea, inutilitatea şi amintirea tuturor lucrurilor nefăcute la timp. Iris îşi petrece timpul evadând de sub supravegherea menajerei, plimbându-se prin oraş până când oboseşte (ceea ce nu îi ia mult), făcând ce i-a spus doctorul să nu facă. Mici revolte inutile, mici acte de curaj nefolositor, care ţin locul unicului act de curaj care ar conta pentru ea: să-şi găsească unica rudă în viaţă, de mult înstrăinată, şi  să încerce să o recâştige.

O FEMEIE ÎN COLIVIA EI INVIZIBILĂ

De altfel, aceasta este povestea vieţii lui Iris: prea multă pasivitate şi acţiuni intreprinse când este prea târziu. Este, în acelaşi timp, un rechizitoriu al condiţiei femeii în anii 30-40, când femeile abia renunţaseră la corsete în vestimentaţie dar, din păcate, nu şi la cele din gândire. Născută şi crescută în perioada interbelică, în familia unui industriaş scăpătat, educată în sensul supunerii, fără reale abilităţi, Iris se mărită cu un bogătaş cu ambiţii politice numai pentru a salva afacerea familiei de la faliment. Faptul că tatăl ei îi face el propunerea de căsătorie în locul viitorului soţ arată în ce măsură Iris este – şi acceptă să fie tratată – ca un bagaj. Până la urmă ne aflăm într-o epocă în care bărbaţii erau educaţi să nu ofere plăcere soţiilor lor, pentru ca acestea să nu afle despre existenţa acestor senzaţii şi să nu se ducă să le caute în altă parte.

Cazul surorii mai mici, Laura, dornică să îşi trăiască viaţa aşa cum crede ea şi nu aşa cum îi dictează societatea, demonstrează că, după Atwood, revolta nu putea fi, în acel moment, o cale de salvare. Nici aparenta adaptare la sistem cu scopul de a îl manipula de dinăuntru nu este o soluţie, fiindcă sistemul are capacitatea de a perverti tot, exemplu stând sinistra Winnifred, cumnata lui Iris, o mondenă, o femeie lipsită de compasiune, tandreţe, sensibilitate, neiubită de nimeni dar cultivată de toţi pentru că inspiră teamă.

Deşi accentul cade pe condiţia femeii, închisă într-o colivie, Atwood, care susţine că nu e feministă cu tot dinadinsul, nu dă vina pe bărbaţi în mod special, prezentându-i ca pe nişte victime, mai puţin încătuşate, capabile să facă rău dar, în ansamblu, tot victime ale societăţii, ale unor prejudecăţi şi sale unui mod de gândire greşit în ceea ce priveşte relaţiile dintre sexe, neştiind ce să ofere femeilor şi nici cum să le facă să le împărtăşească aşteptările şi planurile. Pe de altă parte, există o doză de abuz, de agresiune asupra femeii, insinuată până şi în cele mai nevinovate relaţii.

Pe scurt, cred că, să fi trăit în epoca aia, aş fi luat-o în serios şi aş fi înnebunit în cele din urmă.

TRATAT DESPRE ORBIRE

Amintirile lui Iris sunt intercalate cu fragmente dintr-un roman pe care l-a scris unul dintre personaje. Romanul în roman este important, pentru că povesteşte, mascat, o parte din evenimentele care au dus la deznodământ. În roman,  o femeie se întâlneşte cu un bărbat, în camere sărăcăcioase, niciodată de două ori în acelaşi loc (şi cine sunt ei, oare, în lumea din afara cărţii?). Fac dragoste iar apoi el îi povesteşte o istorie imaginară. Atât povestea de iubire cât şi istoria pe care el o inventează pentru ea sunt de o frumuseţe pe care, evident, viaţa reală nu le va avea; în roman există pasiune, există fantezie, există o relaţie care nu-i perfectă dar e dinamică. Iar în povestea-din-roman asasinul orb la propriu salvează o viaţă, pe când în realitate orbirea metaforică a personajelor îi transformă în asasini indirecţi, şi nu doar odată.

Cartea este o trecere în revistă a diverselor feluri în care oamenii trec cu vederea lucrurile care nu le convin. Avem variate feluri de orbire aici. A tatălui, care nu vede cui îi dă pe mână fiica şi afacerea; a lui Iris, care nu vede că sora sa iubeşte acelaşi bărbat ca şi ea şi nu vede cât de departe era dispusă să meargă de dragul acestuia; a bărbatului în cauză,  incapabil să vadă în femeia iubită altceva decât o fată bogată şi răsfăţată; a lui Iris, iarăşi, care acceptă minciunile soţului cu privire la propria ei soră. Singura care pare să vadă lucrurile aşa cum sunt – şi să le mai şi spună pe nume – este Laura, lucru care nu-i va aduce decât necazuri.

DIVORŢUL DE LECTURĂ

Ştiu exact unde m-a pierdut Atwood şi de ce a rezultat o cronică fără entuziasm a acestei cărţi. Pentru că, la un moment dat, pasivitatea femeii depăşeşte limitele a ceea ce poate accepta cititorul, chiar şi în contextul epocii. Felul în care înghite explicaţiile trase de păr ale soţului ei şi faptul că acceptă ca el să o trateze ca pe o proastă instabilă mental sunt efectiv revoltătoare pe alocuri.

Cum ar fi atunci când, revenită din luna de miere, află că tată el murise între timp şi că soţul îi ascunsese scrisorile şi nu o anunţase nici despre deces, nici despre înmormântare. Mi se pare incredibil faptul că acceptă explicaţia lui, cum că nu a vrut să îi strice luna de miere, în loc să îi spargă o farfurie în cap şi să pună piciorul în prag. De fapt mi se pare incredibilă însăşi ideea că un bărbat ar risca să facă una ca asta şi să îşi aprindă paie în cap pentru tot restul căsniciei. Iar soţul tiranic îmi pare cumva ieşit din altă carte, eventual dintr-un roman gotic de pe vremuri, e mult prea clasic în trăsăturile sale ca să pară real.

18 gânduri despre „Ucide-mă cu tăişul orbirii tale

  1. si eu am terminat-o fara entuziasm. totusi am retinut un citat:
    „Francezii sunt cunoscatori ai tristetii, ei ii stiu toate felurile. De asta au bideuri.” 🙂

  2. Mie aia cu bideurile mi s-a părut zisă de dragul zicerii, cumva. Nici „vero”, nici „bel trovato”.
    Nu m-am mai chinuit la nicio postare în halul ăsta, probabil tocmai din cauza faptului că romanul m-a lăsat rece. (Deşi am citit „Povestea cameristei” care mi-a plăcut, deci e posibil să fie de „vină” cartea de faţă şi nu scriitoarea).

  3. dupa asasinul orb am decis sa nu mai citesc nimic de atwood, mai ales ca romanul e megapremiat.
    o sa-mi cumpar povestea cameristei, am vazut-o la 5 lei…

    1. Ăla măcar e o distopie onestă, (că madam e şi cam ipocrită, de obicei cochetează cu zona SF&F dar nu şi-o asumă…). E tot cu condiţia femeii ca victimă cu opţiuni limitate a vremurilor (o lovitură de stat a unor fanatici religioşi care aruncă America înapoi la puritanism). Dar măcar femeia aia se revoltă, deşi riscurile erau mai mari decât ale lui Iris Chase. Eu zic că asta merită citită (dar mie îmi plac distopiile de obicei, cu condiţia să îţi lase acolo o umbră de speranţă…)

  4. dupa „cat’s eye”, am decis ca atwood e una din favoritele mele. „blind assassin” a ramas neterminata, dar nu m-a descurajat; e scrisa bine, insa tipul acesta de roman, cu inserturi din toate partile, ma… opreste. „oryx and crake” a fost o lectura mai mult decit placuta, un scenariu catastrofic-postcatastrofic frumos elaborat, cu citeva sclipiri de imaginatie delicioase. (ah, da: n-a reusit sa-mi umbreasca optimismul, cu „previziunile” ei sumbre despre genetic engineering ‘n stuff! 😀 )

    …dar „hadmaid’s tale” ramine un clasic.

  5. Si mie mi-a placut Oryx si Crake. Desi ma asteptam ca in final sa-mi mai scada din placere, si asa s-a si intamplat, tot ramane o carte buna. Fara lipsuri prea evidente.

  6. @ Gangav
    Mie îmi place când acţiunea „sare” înainte şi înapoi, mă provoacă să fac conexiunile înaintea autorului, dacă pot. Aici problema e că-i prea multă pasivitate.
    „Cat’s eye” nu e tot cam pe ideea asta, a unei femei în vârstă care îşi aminteşte nişte chestii la mulţi ani după ce s-au produs?

    @kyo
    Da, păi o să mă ocup de asta dar am de făcut întâi recenzii la chestiile pe care le-am citit deja, că nu mai reuşesc să ţin pasul cu mine.

  7. Prima data am citit „Ochi de pisica”, mi-a placut la nebunie si spun cu mana pe inima ca mi s-a parut mai bine scrisa decat „Asasinul orb”.

  8. hihihi, vine de la inceputurile comunicatiei pe messenger, cind inca nu existau dezgustatoarele emoticoane.

    mai sus, voiam sa transmit ideea unui rinjet interior. dar sint sigur ca ati inteles. (:

  9. :p

    nu cred ca avea mult peste patruzeci. intr-un moment al cartii isi viziteaza exul si fac dragoste (era inevitabil sa memorez faza, mai ales ca, spune ea, gestul nu-l privea deloc pe actualul, ci doar pe ea si pe ex. ntz ntz.), asa ca, deduc eu acum, era inca in floare. a virstei.

    eh… mai mult nu-mi amintesc. mi-a ramas doar senzatia de placere, la citirea cartii.

  10. Atunci nu e bătrână dar eu când am văzut că e tot cu amintiri am zis că e ca în „Asasinul orb”. Hmmm, sună parşiv de mişto ce povesteşti tu acolo, tare îmi e că o să mă duci în ispita de a o citi şi pe asta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.