Cărţi incomode

Cum, căutând pe altul, ajungi să te împiedici de tine

Juan Carlos OnettiDespărţiri, Nemira, 2006

Da-da-da. Ştim noi. Ştim noi tot, că ne pricepem la oameni. Am mai văzut noi asta, aşa că o recunoaştem de la prima privire şi o încadrăm în compartimentul mental unde punem „astea” şi, evident, simţim în mod adecvat ceea ce simţim noi de obicei când ne confruntăm cu „asta”. Unde „asta” poate fi, de la caz la caz, un gen de relaţie, un tip anume de om, o farewellanumită succesiune de evenimente. Creierul uman procesează realitatea compunând modele şi apoi recunoscându-le: asta ne face fiinţe umane capabile să se descurce într-o lume complexă dar este şi marele nostru dezavantaj când ajungem să descifrăm realitatea numai în baza clişeelor cunoscute.

Ei, şi tocmai atunci vine Onetti şi ne arată că ne-am înşelat amarnic. Că lucrurile nu stăteau deloc aşa cum am crezut noi, că ne-am indignat sau încântat degeaba şi că, de fapt, ne-am lăsat traşi pe sfoară de propriile noastre obişnuinţe. De obişnuinţa de a presupune că o anumită formă implică un anume conţinut şi nu altul; că anumite aparenţe înseamnă neapărat un anumit lucru. De obişnuinţa de a acorda încredere celui care  povesteşte la persoana întâi, într-un roman.

DESPRE FAPTE ŞI INTERPRETĂRI

Faptele sunt întotdeauna goale, sunt recipientele care vor lua forma sentimentelor cu care le umplem”, crede Onetti. Iar povestirea de faţă este o demonstraţie a acestui principiu. Nu se dau nişte fapte: există un bărbat, venit într-o staţiune de tratament pentru tuberculoşi, există o femeie cu un copil şi există o tânără fată, ambele scriindu-i, ambele vizitându-l, fireşte, separat. Odată cu faptele, ni se serveşte şi o interpretare la pachet: aceea a patronului unui mic bar din localitate. El este cel care, ca observator, ne relatează cum vin, cum se duc, cum se privesc. Totodată, el ni-i livrează pe cei povestiţi plasându-i deja în anumite roluri: amanta, soţia, bărbatul pe care cele două şi-l dispută până şi pe patul de moarte, ceea ce oferă implicit acţiunilor lor o anumită semnificaţie.

Numai că, la final, tot eşafodajul sare în aer, lăsându-ne să rescriem relaţia dintre cei trei cum poftim, într-o cheie banală şi inocentă sau cu interpretări perverse.

Descoperim că lucrurile nu stăteau aşa cum crezusem, că am acordat credit povestitorului cu naivitate şi că el ne-a dus pe căi greşite, pentru că nu ştia mai multe decât ştim noi. Că tot ce ne-a servit este o interpretare a unor lucruri, deşi nu avea date care să confirme această interpretare. Şi – dacă avem luciditatea să prelungim raţionamentul mai departe – că exact asta facem şi noi de multe ori, judecăm după aparenţe, dăm verdicte după presupuneri şi, adesea, nici măcar nu suntem conştienţi de asta. Şi asta nu-i tot ce putem afla despre noi: până la urmă, îi judecăm pe alţii în funcţie de chipul şi asemănarea noastră, fiindcă, în ultimă instanţă, noi suntem tot ceea ce ştim. Deci, dacă nu am fost capabili să acordăm o prezumpţie de inocenţă, la final noi suntem cei judecaţi şi găsiţi impuri.

Partea mişto este că Onetti reuşeşte chestia asta pur şi simplu spunându-ne o poveste şi pe urmă aruncând-o în aer, fără să ne dea cu nasul prin morala fabulei, fără să ne arate cu degetul, fără să ne ţină prelegeri.

Lecţia indirectă a acestei cărţi este aceea de a privi lucrurile fără să presupunem automat că înţelegem despre ce e vorba. Sigur, în măsura în care putem să evităm capcanele propriei noastre minţi.

7 gânduri despre „Cum, căutând pe altul, ajungi să te împiedici de tine

  1. Da, se pare că nu mă învăţ minte!
    Pe de altă parte, cine a zis că nu poţi să tragi niciun fel de învăţăminte din cărţi, sigur, complementar cu cele pe care le tragi din viaţă? Uneori un lucru pe care îl citeşti poate ajuta la cristalizarea unei experienţe trăite sau a unei idei nedefinite care bântuia pe la graniţele conştientului. Mie mi s-a întâmplat.

  2. Titlul e MINUNAT! Textul spune bine tot ce spune, dar pe un ton de „bloghist”, spre deosebire de cel ce a intampinat prozele scurte, unde se auzea limpede glasul unui posesor de „joc secund”.
    O afirmatie din cronica ta, mi-a miscat, totusi, o spinceana: NOI SUNTEM TOT CEEA CE STIM.
    Hm! O vreme, am crezut si eu ca lucrurile stau asa! Acum, as spune doar ca CEL PE CARE IL APROXIMEZ CEL MAI BINE SUNT EU. SI PENTRU CA POT S-O FAC, POT SA-MI APLIC CELE MAI EFICIENTE MINCIUNI.

  3. Ma obsedeaza titlul tau si l-am intors pe toate fetzele. Iata si la o ruda apropiata: Cum cautandu-te pe tine ajungi sa te impiedici de altul. Cred ca ar trebui sa lasi maruntisurile deoparte si sa te apuci, serios, de proza.

  4. Ai dreptate când spui „cel pe care îl aproximez cel mai bine sunt eu”, mereu am zis că noi înşine nu ştim cine naiba suntem şi că, de fapt, cine suntem variază în funcţie de loc, vârstă, moment, împrejurări şi circumstanţe exterioare mai mult decât suntem dispuşi să admitem.
    Doar că, mai bine decât ne ştim pe noi – aşa, cu aproximaţie – nu putem şti pe nimeni, din exact motivul de mai sus.
    Cât despre scris, aici sunt două aspecte: una e să scrii bine – şi aici am talent, nu unul ieşit din comun dar un oarece talent, oricum – şi alta e să ai imaginaţie, să creezi situaţii, să ai ceva nou de spus. Şi aici am eu lipsuri. Îi citesc pe oamenii ăştia şi sunt umilită de ce le-a putut da prin cap, la scriitori mă refer.

  5. Daca te simti umilita e un semn bun, pentru ca, in mod normal, nu poti trai in acord cu o umilinta, chiar daca e mai speciala. Fara sa vrei, sau fara sa-ti dai seama, vei dosri sa scapi de ea. Cum acest lucru se va intampla, aproape sigur in urmatoarele zile, luni, sau ani, ma intreb daca n-ar fi mai practic, pentru economie de timp, sa-i iesi in intampinare. Nu te gandi la mari experientze, la subiecte nemaipomenite, etc, uita-te mai degraba in jurul tau, telescopeaza lumea concreta pe care o locuiesti, si vei gasi imediat un „subiect” convenabil. Important e sa prinzi capatul atzei de pe mosor. Apoi, incetisor, acesta se va derula… Scrie, bunaoara, despre degetele de la o mina, despre ce fac ele intr-o zi, de la desteptare si pina la inoptare, cum calatoresc ele cu metroul, cum aleg o carte, cum ii rasfoiesc paginile, cum tin o tigara, cum invart o lingurita, cum asteapta sa se ‘impedice de cineva” si… cite si mai cite. Daca iti sugerez acest demers, o fac pentru ca, uneori, gindurile si simturile mi se muta in… „nas”. Simte-te, asadar, libera si respectuoasa fatza de „TALENTUL” pe care il ai, o forma, de fapt, de adaptare la realitate, chiar daca uneori bezmetica, alteori armonioasa, dupa imprejurari si melancolii…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.