Petru CreţiaAhile sau despre forma absolută a prieteniei, Humanitas, 2009

„Se crede tot timpul şi se către multă lume că Ahile a ales între o viaţă lungă şi obscură şi una scurtă, însă fulgerând de slavă. Singura lui mare glorie a fost, hotărându-şi astfel moartea, omorârea lui Hector. Pe care nu l-a omorât pentru faimă, ci ca să-l răzbune pe Patrocles, care i-a fost mai drag, până la urmă, şi decât gloria şi decât orice înlesnită tihnă în Ftia.”

Câteodată, dă câte o carte peste tine şi te face să te simţi nespus de mic. Îţi vorbeşte despre existenţa a ceva abia întrezărit dar nespus de frumos. Despre un anumit om, despre un anumit fel de a fi, despre o anumită profunzime sufletească dublată de o curiozitate răzbătătoare, despre o nostalgie faţă de timpuri şi lucruri care nici nu au existat, despre o inteligenţă capabilă să se înveşmânteze în simplitate.  Nu vrei să fii la fel cum erai înainte s-o fi citit. Ceva ar trebui să se schimbe, dar ce? Şi rămâi neputincios şi năucit în micimea ta, până când agitaţia de zi cu zi te absoarbe din nou.

Înafară de faptul că pune carne şi sânge pe nişte fiinţe plăsmuite din versuri, traducându-ne Iliada, din cheia războinică în care suntem tentaţi să o citim, în termenii  unor drame omeneşti cu care putem rezona –

– înafară de asta, spuneam, eseul ne lasă să întrevedem, printre rânduri, câte ceva din omul care l-a scris. Şi care, după ce a studiat ani în şir cu iubire acest poem, acest personaj, nu şi-a înveşmântat concluzia în termeni academici şi reci, ci ne-a transmis-o într-un fel vibrant şi simplu. Până la urmă, cele mai bune declaraţii de dragoste aşa trebuie să sune.

O PRIETENIE MAI DE PREŢ DECÂT VIAŢA

Citatul de mai sus este teza eseului, pe care autorul o demonstrează, făcând o muncă pe jumătate de poliţist, pe jumătate de antropolog. Iliada este de fapt o Ahilidă, cele povestite nu stau sub semnul frumoasei Elena care a pricinuit războiul, ci sub semnul lui Ahile şi al acţiunilor şi inacţiunilor sale.

Creţia recurge la reconstituirea migăloasă, din crâmpeie de versuri adunate din tot poemul, a portretelor apropiaţilor lui Ahile şi a relaţiilor dintre ei, ca fiind cea mai bună cale de a-l înţelege pe erou şi resorturile deciziilor pe care le ia. Se desprind astfel câteva figuri remarcabile. În primul rând, Tetis, mama eroului, cea mai umană dintre toţi zeii Iliadei, ştiind de la început ce îi este scris fiului ei dar sprijinindu-l fără ezitare în toate deciziile sale. Briseis, mărul discordiei, o umbră palidă în poem, capătă, sub analiza lui, concreteţe.

Cea mai mare muncă de reconstituire este însă portretul lui Patrocles, ca răspuns la întrebarea: „Ce avea omul ăsta aşa grozav de merita să mori pentru el?”. Creţia îi recompune felul de a fi din gesturi, nuanţe, cuvinte, obţinând într-adevăr imaginea unui om a cărui dispariţie poate lăsa un gol în viaţa cuiva. Este prietenul din copilărie al eroului, legătură întărită de cei zece ani de lupte şi jaf dar şi de aşteptare din timpul asediului Troiei; cei doi sunt practic nedespărţiţi şi el este singurul de la care Ahile acceptă mustrări. Mai mult, demonstrează eseistul, Patrocles este un om care are darul de a se face iubit de toţi, în principal datorită blândeţii sale. („Era – ceea ce Ahile nici nu era, nici nu putea să fie – un om bun”). Dovadă câte riscuri îşi asumă tovarăşii de luptă pentru a-i recupera cadavrul de pe câmpul de bătălie, durerea tuturor la moartea sa, inclusiv faptul că Briseis, o sclavă, un pion în acest joc, îl plânge cu amărăciune. Mai mult, afirmă Petru Creţia ca tuşă finală, bunătatea şi înclinarea de a pacifica lucrurile „par un fel de a fi dobândit prin stăpânire de sine”; ştim că, adolescent fiind, a ucis pe cineva la mânie – aşa a ajuns să se refugieze în Ftia – dar la maturitate, în ciuda faptului că devine un războinic redutabil, aceste pulsiuni par să se fi stins cu totul.

Ei, eu n-aş fi zis că se pot spune atâtea despre Patrocles. Ca urmare – şi spre încântarea mea, întrucât mereu m-a fascinat Ahile – nici nu e de mirare câte nuanţe capătă el sub pana autorului, departe de reputaţia sa clasică de personaj coleric şi maşinărie-de-ucis. Da, excesiv de mândru şi de impulsiv, dar şi generos (scena cu Priam stă mărturie) şi bun cunoscător al oamenilor şi conştient de propriile sale limite, ba chiar şi de temperamentul său imprevizibil; până la moartea lui Patrocles nu ucide din cruzime, ci numai din necesitate, şi chiar, el dintre toţi, găseşte războiul absurd. Are câteva valori absolute, prietenia fiind una dintre ele: ştie prea bine că, dacă îl va ucide pe Hector pentru a îşi răzbuna prietenul, nici el nu va mai trăi mult, dar o face fără ezitare. Este o forţă a naturii, punându-şi întreg sufletul în tot ce face, fie că este prietenie sau război, trăind cu intensitate maximă. Ne sunt explicate şi resorturile „mâniei” sale celebre, care sunt mai complexe decât un simplu acces de orgoliu rănit.

Iar povestea acestei fiinţe pătimaşe, atât de dăruite de zei cu frumuseţe, curaj, talent războinic este, în final, povestea unui eşec, a unei irosiri: deşi intră în luptă, alegând conştient o viaţă scurtă şi o moarte violentă, gloria cuceririi Troiei nici măcar nu-i revine lui, ci lui Ulise cu calul lui troian. (La momentul căderii Troiei, Ahile este deja mort). Este, însă, o irosire în numele prieteniei, o prietenie care depăşeşte  instinctul de conservare şi setea de glorie. (Creţia respinge ideea unei relaţii homosexuale între cei doi, argumentând că homosexualitatea a devenit o practică răspândită în societatea greacă abia veacuri mai târziu).

„… potenţialităţile lui nu se împlinesc: putea să se întoarcă acasă şi să trăiască  fără glorie o anumită formă deplină a vieţii şi n-a făcut-o; putea să cucerească Troia şi n-a făcut-o. Singurele potenţialităţi raportabile la el care capătă existenţă sunt pierzania, zădărnicia şi moartea. Câtă putere şi câtă violenţă erau în el (…) erau prea nemăsurate şi prea greu de ţinut în frâu ca să ajungă la alt soroc decât moartea”.

IUBIRE ÎN ŞI PRINTRE RÂNDURI

Ahile sau despre forma absolută a prieteniei” nu este doar povestea unei prietenii, este şi povestea iubirii dintre autorul Creţia şi subiectul său, Iliada. Niciodată declarată, dragostea faţă de operă, faţă de subtilităţile ei şi de valorile transmise,  rezultă din fiecare rând scris.

Din atenţia cu care numără cuvintele şi inventariază meticulos comparaţiile. Din felul în care observă şi extrage semnificaţii din momente scurte dar extrem de intense, chiar dacă ele apar doar ca nişte detalii fugare, fără influenţă directă asupra bătăliei:

– Elena pe meterezele Troiei, chemată de Priam să îi vadă, în faţa zidurilor, pe ahei, „pe cei care-i fuseseră dragi înainte” şi să îi numească pe fiecare dintre conducători. („Ce voce va fi avut?”, se întreabă autorul).

– afecţiunea dintre Elena şi cumnatul ei, Hector, „o intimitate care neumbrită de nicio vină şi împrejmuită de suferinţă are o intensitate pe care Homer a simţit-o„.

– rugămintea lui Aiax: „Zeus, părinte, dă-ne un cer curat, să vedem. Apoi, dacă aşa vrei, nimiceşte-ne în plină lumină”.

Punând toate acestea – şi multe altele – la un loc, Petru Creţia descifrează pentru noi Iliada nu ca pe un cânt războinic, ci ca pe un poem ce glorifică forţa vitală: când este mai preţuită viaţa dacă nu când este ameninţată de moarte? Ba, mai mult, ca pe un poem al iubirii şi al familiei; toţi cei ucişi – şi cad cu grămada – lasă în urmă familii îndurerate, fie că este vorba despre Hector sau Ahile, fie de cei pe care Homer îi creează preţ de trei versuri numai ca să ni-i înfiinţeze răpuşi de alţii.

Se simte că fiecare vers a fost citit, recitit şi analizat cu iubire. Te face să simţi că habar n-ai cum se citeşte o carte. Te face să regreţi că nu ai ştiut, nu ştii, nu poţi să savurezi Iliada atât de intens ca el. Mi-aş fi dorit să fi cunoscut omul. Sau măcar să fi ştiut că exista pe vremea când mai trăia.

Şi, ca un ecou discret al marilor patimi din Iliada, prologul cărţii, scris de Gabriel Liiceanu, nu este prezentarea unui scriitor de către alt scriitor, ci tânguirea celui rămas în urmă după un prieten mult iubit.  A selecta orice rând din această prefaţă ar însemna a face o nedreptate restului. Am să dau totuşi citatul care m-a mişcat cel mai tare, referitor la o dublă lansare şi la sesiunea de autografe care a urmat:

„În dreptul lui Pleşu s-a născut rapid o coadă de nu-i vedeai capătul. În faţa lui Creţia apărea, din când în când, prizărit, câte un cititor care lua semnătura, dispărea şi lăsa locul gol. Privirea lui Petru, care aluneca o clipă pe coada de alături, apoi rătăcea prin sală, neştiind pe ce anume să se aşeze, îmi reapare periodic în minte”.

Bun, o să zic eu ceva şi despre eseul „Ariel sau despre forma pură a libertăţii”, cuprins în acelaşi volum, dar pentru asta trebuie să-l citesc. Şi, ca să-l citesc, trebuie mai întâi să mă opresc din a-l reciti pe ăsta despre Ahile.

Anunțuri