Cărţi plăcute

Zogru (I): The sense of wow!

Doina RuştiZogru, Polirom, 2006

Până pe la jumătatea cărţii, vedeam deja cu ochii minţii recenzia plină de încântare pe care aveam s-o scriu, proclamând farmecul acestui roman şi arătându-l demonstrativ celor care se plâng că nu există roman fantastic românesc (fantastic în sensul Marquez-ian al cuvântului şi nu în sensul poveştilor lui Tolkien). De la jumătate încolo, vedeam deja cu ochii minţii recenzia caustică pe care urma s-o scriu, înfierând modul neinspirat în care ceva atât de frumos este compromis de dragul unui naturalism inutil şi, culmea paradoxului, artificial! După care a venit ultima frază, care m-a proiectat pe o orbită aparte, năucită şi încântată, şi acolo mă aflu şi acum.

UN DEMON BONOM

Am zis eu demon aşa, ca proasta în târg, pentru că noi nu ştim ce este Zogru şi nici el nu are idee. Iese pur şi simplu din pământ, în Săptămâna Mare a anului 1460, sub forma unui fir de lumină verzuie şi se năpusteşte în prima persoană care îi iese în cale, lăsându-i pe gât două înţepături. Vampir? Cumva da, deşi nu bea sângele victimelor, ci doar locuieşte în el; găzduirea nu poate dura mai mult de 40 de zile, altfel omul moare. Demon? Poate, fiindcă este vorba, într-adevăr, de posesie, deşi nu întotdeauna în sensul întunecat. Prezenţa lui le schimbă celor mai mulţi vieţile, dându-le o nouă intensitate, scoţându-i dintr-ale lor, împingându-i în direcţii noi. Uneori asta e bine pentru oameni, alteori nu chiar; Zogru încearcă să nu le facă rău gazdelor sale, dar câteodată îl mai bântuie câte o idee fixă, se mai îndrăgosteşte, na, ca tot omul.

Zogru percepe lumea prin filtrul emoţiilor umane, pe care le modelează şi care îl modelează la rândul lor: descoperă cum e să te simţi viu (minunate aceste pasaje), iubeşte, caută să facă fapte bune, îşi explorează propriile limite, îi priveşte şi îi judecă pe oameni –

– dar până şi în cei mai răi dintre ei vede scânteia de lucru bun şi simte cumva milă şi uneori chiar iubire faţă de ei, fiindcă Zogru îşi doreşte să fie în pace cu oamenii şi pentru chestia asta n-am cum să nu-l iubesc. Ca să nu mai zic de încântarea lui mereu înnoită în faţa lumii: chiar şi după secole de existenţă fugară, fiinţa este în stare de emoţii intense, nu ca noi, care pe la vo treij de ani suntem deja blazaţi. (L-aş invita să mă locuiască permanent dar am înţeles că e dăunător pentru sănătate!) –

– şi, în final, se descoperă pe sine.

Nu vă zic mai multe despre condiţia lui Zogru, generată de starea lui supranaturală, decât că mi s-a părut extrem de coerentă aşa cum a creat-o autoarea, în toate amănuntele şi limitările sale.

SPOILERE GRĂMADĂ!

Romanul este bine gradat. Începe cu Zogru aşteptând să se întâmple ceva important pentru el, în anul 2005. Până la derularea întâlnirii aşteptate, care este împinsă spre sfârşitul romanului cu un suspans întreţinut exact cum trebuie – cu un epitet aici, un cuvânt dincolo, aşa cum pui câte un vreasc pe foc, cât să nu se stingă dar nici să nu facă vâlvătaie înainte de momentul dorit –

– până la întâlnire, Zogru îşi aminteşte fragmente din viaţa lui prin diverse trupuri. Această parte a naraţiunii este fermecătoare, cu un picior în folclor şi cu unul în Evul Mediul Românesc. O lume feudală, rurală, în care a fi jefuit de haiduci sau posedat de demoni sunt lucuri în mod egal posibile. Apar fantome, morgoni, glole – care sunt foarte simpatice, un pitic antipatic foc şi Omul Negru, cot la cot cu boieri, slugi, călugări, ţărănci şi domniţe.

Autoarea a avut ideea strălucită de a nu urma o cronologie fixă: povestea sare înainte şi înapoi în timp, personajul nostru mai dispare câţiva ani din motive obiective şi deci diverse perioade istorice lipsesc.  Zogru nu se încrucişează decât ocazional cu marea istorie şi atunci mai degrabă ca observator al ei sau ca un creator accidental de legende şi mode (cum ar fi moda autodemascărilor din perioada comunistă).

El îi locuieşte mai degrabă pe oamenii de rând, care vieţuiesc în umbra marii istorii. Prin intermediul lor, trăieşte, iubeşte, străbate secolele: o viaţă interesantă dar destul de chinuită. Povestea pur şi simplu frumoasă a unicei prietenii care i se întâmplă lui Zogru la un moment dat te face să realizezi ce singur fusese până atunci, vânturându-se printre atâţia oameni dar neavând un singur apropiat care să-l cunoască drept ceea ce e. Chicotesc şi acum când îmi amintesc de gluma pe care i-o făcea Zogru în mod obişnuit amicului său, e atât de poznaşă! mai ales venind din partea cuiva care deja trăia de patrusuteşiceva de ani! Păi cum să nu-l iubeşti?

Cât despre dragoste, Zogru se îndrăgosteşte mereu dar ce folos, atâta timp cât nu poate sta într-un trup decât 40 de zile?

A privit-o din toate unghiurile şi cu toţi ochii care i-au stat la dispoziţie. A văzut-o din cameriste şi din croitorese, cu ochii femeilor dar şi cu ai bărbaţilor care jucau stos pe masa de fag (…). Zogru era confuz şi disperat, ar fi vrut ca ea să-l vadă aşa cum este, să ştie de el şi să-l iubească astfel, deşi se îndoia el însuşi de posibilitatea asta.

Pe alocuri, povestea devine de-a dreptul Marquez-iană prin amestecul ei de cotidian şi fantastic. Dar, deodată, ce să fie ce să fie, că nu e film şi nici album dar are clişee cât cuprinde? Păi este partea contemporană a romanului. Şi cum în partea a doua acţiunea prezentă ocupă prim-planul, iată-mă pe mine făcând spume.

Dar despre asta, în episodul viitor. Adică mâine. Când o să vă zic şi care e treaba cu finalul, de m-a dat pe mine pe spate.

6 gânduri despre „Zogru (I): The sense of wow!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.