Eşecul prin reuşită

Bogdan Suceavă – Venea din timpul diez, Polirom 2004

Să mă ierte Dumnezeu, autorul şi admiratorii acestei cărţi, care aşa laudativ mi-au pomenit-o, dar, când am dat de toată menajeria aia de ciudaţi, am avut senzaţia că urmăresc o emisiune-maraton la OTV şi mi-a fost imposibil să o iau în serios sau să continui lectura. Un Mesia cu harta Bucureştilor pe piept, un tubadur de stradă, un savant care a descoperit că limbajul este un cod secret şi că numele fiecărei boli conţine leacul acesteia – dar care de aici scoate numai un leac pentru chelie – un colonel SRI cu apucături de Securitate, o adunătură de tineri extremişti ce-l venerează pe Ştefan cel Mare, care, binevoitor, se reîncarnează… toţi se împiedică unii de alţii prin Bucureşti leat 1992.

Da, ştiu, sună mişto, dar luate împreună îmi amintesc fie de OTV, fie de Revista Fenomenelor Paranormale din anii 90. Cartea pluteşte la o graniţă incertă şi nu-mi e clar ce a vrut autorul. Nu-i suficient de comică încât să stea în picioare ca parodie (în ciuda ridicolului inevitabil al acestor personaje), nici destul de fantastică pentru a invita la o excursie într-o altă lume.

Foarte bine surprins, totuşi, spiritul anilor 90, când toate aceste credinţe şi speranţe absurde se vânturau atât de aproape de suprafaţă; poate că autorul a vrut să-şi imagineze cum ar fi fost dacă toate s-ar fi întâmplat cu adevărat, în acelaşi timp, în ţara minunilor de trei zile. Poate că tocmai asta e greşeala autorului, paradoxal: că i-a reuşit atât de bine redarea acelei atmosfere haotice şi neserioase încât şi-a subminat propriul demers. Pentru că atmosfera anilor 90, aşa cum erau, nu era una din care să rezulte comedie; era mult ridicol, mult haos dar era şi multă disperare iar acest puls al timpului este atât de bine suprins încât efectul nu mai e comic. (Mă enervează că ştiu exact ce vreau să spun dar nu reuşesc să exprim. O să reformulez mâine). Pe de altă parte, mi se pare că povestea eşuează şi ca text serios din pricină că toate personajele şi situaţiile sunt atât de convingător ridicole, încât, pe la jumătatea cărţii, mi-a fost greu să mai iau în serios întreaga poveste, fiindcă nu putea să-mi pese de oamenii ăia şi deci de ce mi-ar fi păsat ce făceau sau ce li se întâmpla?

Şi cu personajele, acelaşi paradox. Sunt extrem de bine create, au carne pe oase, personalitate, ticuri şi totuşi sunt personaje-clişeu: comisarul secu convertit în sereist dar cu epoleţii metaforici ai comunismului încă pe umeri, savantul excentric a la roumaine, tinerii extremişti dezorientaţi în căutarea unui model istoric de sanctificat. Etc. Sunt exact aşa cum mentalul colectiv îi ştie. Ei nu vin cu surprize. Sunt aşa cum îi ştim, ceea ce, ca personaje, îi face să fie previzibili; ei nu au capacitatea de a ne surprinde şi nici capacitatea de a fi generatori de comic, altfel decât accidental (sunt specimene de care am mai râs, înafara şi înaintea cărţii lui Bogdan Suceavă).

Să vă zic drept, când citesc că autorul a scris cinci ani la cartea asta şi eu o expediez aici în cinci minute, mă simt puţin cam vinovată dar chiar n-am putut s-o iau în serios. O să mai încerc mai încolo.

Publicitate