Nichita Stănescu – A mea*

Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă,
În lipsa mea ea se gândeşte numai la mine,
ea cea mai dragă şi cea mai aleasă
dintre roabele sublime.

Ei i se face rău de singurătate
ea stă şi spală tot timpul podeaua
până o face de paisprezece carate
şi tocmai să calce pe dânsa licheaua.

Ea spală zidul casei cu mâna ei
sş atârnă pe dânsul tablouri
ca să se bucure derbedeul, e-hei
cazut de la uşă-n ecouri.

Ea îşi asteaptă bărbatul beţiv
Ca să-i vină acasă
şi degetele albe şi le mişcă lasciv
pentru ceafa lui cea frumoasă.

Pregătindu-i-le de dezbătat
ea ţine în boluri şi zeamă acră,
părul lung şi negru şi-l întinde de la uşă spre pat
să nu greşească bărbatul niciodată
drumul predestinat.

Îmi place felul în care, prin ultimele trei versuri, o femeie pe care mulţi am considera-o probabil prea răbdătoare este transformată într-o vrăjitoare conştientă de forţa farmecelor ei. Nu ştiu ce a vrut de fapt poetul să spună dar eu aşa o citesc.

Am şi leapşa aia de rezolvat şi de pus ceva despre Marias… hmmm, cred că pe Marias în las pe mâine.

*Sursa: art-zone.ro, că mi-a fost lene să-l transcriu rând cu rând din propria carte.

Anunțuri