Cărţi incomode

Herta Müller pe înţelesul tuturor

Herta MüllerRegele se-nclină şi ucide, Polirom, 2005

Checkmate
sursă foto: checkmate.ie

Colecţie de articole, autobiografie, roman şi, în acelaşi timp, dicţionar explicativ al operei Hertei Müller: cartea de faţă funcţionează foarte bine în oricare dintre aceste feluri. Ar trebui citită înainte de a începe oricare dintre romanele scriitoarei, pentru că oferă explicaţii despre temele utilizate, despre corespondenţa dintre personajele literare şi persoane reale, cât şi despre faptele ce au stat la baza acestor cărţi: hărţuielile la care a supus-o Securitatea şi strategiile de supravieţuire sub teroare, familia sa transformată de regim într-una profund disfuncţională,  dificultăţile de adaptare în Germania, despre care vorbeşte la fel de critic ca despre România.

ÎN ZODIA FRICII

Impresia cea mai apăsătoare pe care o lasă această carte este cea a unei frici care deformează tot. Fără lamentaţii şi fără a-şi plânge de milă, Herta Müller reuşeşte să redea, prin secvenţe disparate, teroarea de a fi o jucărie a Securităţii. De a-ţi vedea prietenii trădându-te, luându-şi viaţa sau fiind ucişi, de a veni acasă şi a-ţi găsi mobila mutată din loc, de a te trezi că oameni care n-ar avea de unde să ştie anumite aspecte ale vieţii tale fac referire la ele, de a te urca într-un vagon de dormit şi de a nu şti dacă nu vor veni să te ridice peste noapte. Un peisaj schimbător, nesigur, în care frica este singura constantă.

„Nu-i nevoie ca urmăritorul să existe tot timpul în carne şi oase pentru a te ameninţa. El e oricum pretutindeni, în lucruri, ca umbră a lor (…) Obiectele celui urmărit au ajuns să-l personifice pe urmăritor”.

Frica modifică relaţiile cu lucrurule şi fenomenele; nimic nu mai poate fi inocent. Nici plantele,

Ostili precum porumbul la sat s-au arătat la oraş tuia şi brazii. Acestea erau plantele celor de la putere, în timp ce daliile şi plopii erau ale celor fără de reazem. Tuia şi brazii slujeau puterea sub formă de garduri vii şi veşnic verzi ce împrejmuiau clăfdirile oficiale şi  vilele particulare. (…) Gladiolele ca nişte bâte înflorite şi garoafele ca nişte insigne de partid. (…) Buruienile (din cimitir – n.m.) erau insuportabil de frumoase, le simţeam că flămânzesc după mine (…).

nici propria ta casă, când ajungi să nu mai fii sigur dacă Securitatea a fost din nou pe acolo şi a mutat mobila sau, de data asta, schimbarea, infinitezimală, ţi se datorează ţie, nici prietenii, ale căror motivaţii ajungi să nu le mai ştii, nici cuvintele (la un moment dat un securist îi spune că or s-o bage ei la apă, până la fund, iar ea înţelege că vor s-o înece deşi – observaţia îmi aparţine, Herta Müller nu are niciun dubiu – individul putea să fi vorbit la figurat, că, adică, or s-o prindă ei, că or s-o înfunde).

Frica modifică până şi relaţiile cu moartea: autoarea spune că se temea atât de tare că va fi ucisă de securitate încât s-a gândit să se înece, ca să li se sustragă anchetatorilor („îmi pierea cu totul din minte cât de irevocabil ar trebui pentru asta să mă răzbun pe mine însămi„) . Avea numai 27 de ani. A scăpat-o de sinucidere securistul de mai sus, cu băgatul la apă: i-a repugnat atât de tare să-i ofere vreo ocazie, încât s-a ţinut departe de apă de atunci. Din acel moment – şi după ce vede la cimitir cadavrul unei femei înecate de securitate – nicio moarte nu mai este inocentă. După ce ea plecase din ţară, un prieten rămas în România  se sinucide, după ce îi expediase o carte poştală pe care scria „Îmi muşc uneori degetul ca să simt că mai exist„. Şi, deşi aceasta putea indica o stare de spirit de natură să ducă la sinucidere, deşi ea însăşi fusese pe punctul de a se sinucide, deşi un alt prieten se aruncase pe fereastră la şase luni după ce scăpase din România, Herta Muller este convinsă că acest om, cel cu cartea poştală, a fost „sinucis” de securişti. (Practică la care, se ştie, securitatea recurgea).

TE(A)MA UNEI VIEŢI

Devine astfel evident motivul pentru care Herta Müller scrie obsesiv despre comunism şi Securitate, fapt pe care, spune chiar ea în carte, i-l reproşează şi critica literară din Germania. Citind relatarea ei, înţelegi că, atunci când asemenea lucruri ţi se întâmplă, când trăieşti ani de zile într-o asemenea teroare, acesta este singurul lucru care ţi s-a întâmplat în viaţă. Prin comparaţie cu el, toate celelalte evenimente care constituie o viaţă de om nu ţi s-au întâmplat, în sensul că nu au lăsat o amprentă atât de apăsată asupra ta,

Totul fiind magnetizat de această falie şi nimic nemaiputând fi despărţit de ea nici în cap, nici în întreaga ta viaţă. Ceea ce a existat înaintea rupturii ţi se înfăţişează după ca şi cum ar fi fost încă de pe atunci – în mod ascuns şi, de aceea, neînţeles la timp – o prevestire nedisimulată a pierderii de mai târziu (…)”

… pentru că nu te-au făcut să vrei să te sinucizi, să-ţi doreşti să înnebuneşti ca să scapi, să furi din magazine ca o formă de răzbunare faţă de statul care îţi fură viaţa bucată cu bucată. Nici după plecarea în Germania, nu poate privi reclame violente fără să se gândească la actul de violenţă şi nu la produsul prezentat; nişte raţe pe un lac – ce poate fi mai liniştitor, nu? – o fac să se gândească la robinetele şi tacâmurile de aur pe care auzise că le-ar fi avut Ceauşescu. („Frapant ca nişte atacuri, obiectele de azi îmi readuc, târându-le după sine, poveştile mele de odinioară.”)

TERIBILA RUTINĂ

Regele se-nclină şi ucide” relatează şi secvenţe din viaţa familiei Hertei Müller, o familie la rândul ei mutilată în urma contactului cu aparatul represiv al statului comunist. Imaginea mamei autoarei, mâncând cu un soi de lăcomie disperată cartofi – singura mâncare în lagărul de muncă unde fusese deportată, la numai 19 ani, pentru simpla vină de a aparţine minorităţii germane din România. Imaginea bunicului, fost negustor de cereale expropriat, trecând în chitanţierul unde odinioară consemna tone de grâu chibriturile (şi trecând la rubrica „valoarea în sute de mii/milioane / – „2 lei” şi la cea care solicită „cantitatea în vagoane/tone” – „1 pachet”).

Sau Jocul „de-a autocritica muştei” pe care autoarea şi prietenii săi îl joacă pentru a sfida securitatea.

Ieşi la celălalt capăt al acestei cărţi cu o senzaţie de jenă şi de neputinţă. De jenă că te plângi de oricare ar fi necazurile tale zilele astea, pentru că, prin comparaţie, îţi apar ca nişte mici fleacuri. De neputinţă, fiindcă, dacă eşti onest cu tine însuţi, vei admite că nu ştii dacă tu ai fi rezistat, dacă nu ai fi plecat grumazul, dacă nu cumva ai fi trădat pe cineva ca să scapi sau dacă ai fi avut măcar curajul să protestezi, în România acelor ani, în cazul că ai fi ştiut că toate astea se întâmplă.

Şi mi se pare teribil faptul că această frângere a unui om sub teroare, care îşi pune amprenta pe o întreagă viaţă, era, pentru securişti, o rutină de serviciu, după cum autoarea realizează la un moment dat.

Şi, ca să închei parafrazând un autor drag mie, Gene Wolfe, faptul că suntem capabili să ne facem asemenea lucruri unii altora rămâne păcatul nostru de neiertat.

12 gânduri despre „Herta Müller pe înţelesul tuturor

  1. Ei, nu puteam să rezum toată cartea, iar ceea ce scrie ea despre limba română şi limba germană, comparând expresivităţile, sau despre colaboraţionismul limbii la faptele regimului… ei, numai aia merita o postare separată.
    Plus că trebuie să le mai laşi şi oamenilor nişte surprize, pentru când o vor citi.

  2. Mulţumesc, dar e doar meritul autoarei, cartea este captivantă.
    Am observat, din citatele care apar în carte şi din „Animalul inimii”- pe care l-am răsfoit puţin – că stilul folosit în „Regele se-nclină şi ucide” e diferit de cel în care îşi scrie romanele: chiar sunt curioasă cum or să mi se pară.

  3. pe-asta as citi-o si eu, pare mult mai interesanta decat romanul pe care i l-am citit
    sunt convinsa ca povestea e sfasietoare, iar tu ai scris foarte bine despre carte

  4. Dacă o găseşti, eu zic să nu ratezi ocazia. Şi poate te împacă şi cu „Animalul inimii”, că explică destul de multe despre romanul ăsta, inclusiv cum a ajuns la formularea din titlu, ce semnificaţie a dat anumitor fraze. Deşi,după cum am spus şi mai sus, am impresia că stilul în care a scris „Regele…” e altul şi mai pe placul meu decât cel din romane. Dar să nu anticipez.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.