N-are! Părerea mea…

Stephen King – Pistolarul, Nemira, 2009

Primul roman din seria „Dark Tower”, cu care King şi-a încercat mâna în domeniul fantasy, a reuşit ce n-a reuşit nicio altă carte a lui King: să mă plictisească teribil. Asta în ciuda faptului că ideea de pornire părea reuşită: o poveste fantasy scrisă după regulile westernului.

Într-o lume străină, Roland Deschain, Pistolarul, îl urmăreşte prin deşert pe omul în negru. Nu acesta este scopul lui principal, ci acela de a ajunge la Turnul Întunecat, din motive pe care nu le aflăm în acest roman, dar pentru asta este esenţial să-l prindă din urmă pe omul în negru. Acesta îi întinde tot soiul de capcane, una constând dintr-un orăşel întreg… ei, cine citeşte va vedea. În urmărirea lui, Roland îşi aminteşte crâmpeie din propria viaţă, întâlneşte persoane alături de care nu poate rămâne şi începe să se întrebe dacă nu cumva omul în negru, duşmanul său, vrea să fie prins.

Pistolarul e un tip calm, meticulos şi fără imaginaţie – aşa ne este descris şi pare cumva vital să fie aşa, dată fiind misiunea pe care o are şi deciziile pe care trebuie să le ia. Aflăm că a pierdut tot ce a avut vreodată – nu doar prieteni, părinţi şi iubire, ci însăşi lumea în care s-a născut.

Problema e că totuşi King – extrem de talentat când descrie, în romanele sale, colţişoare din viaţa şi din lumea reală – dovedeşte aici că nu poate crea lumi noi. Încercarea de a prezenta o lume mitică în care tinerii sunt antrenaţi de mici să devină pistolari – ceea ce merge mai departe decât doar a şti să tragă cu arma –  eşuează într-un fel de feudalism în blugi, pe jumătate desprins din Legenda Mesei Rotunde  şi pe jumătate dintr-un western spaghetti. M-aş fi aşteptat să creeze, între pistolari, nişte ierarhii cu totul noi, nu să ia o lume medievală şi să înlocuiască săbiile cu pistoale. Această lume pierdută, amintirile lui Roland despre prietenii săi, căutarea lui, alegerile pe care le face sunt cioburi colorate care nu se potrivesc împreună. Din punctul meu de vedere, coerenţa acestui univers lipseşte, fără să se producă însă genul de discordanţă creativă – vezi P.K. Dick – care să te fascineze prin ea însăşi.

În plus, prea multe profeţii sunt complet neclare, prea multe lucruri sunt amânate pentru mai târziu, pentru alte romane, atât de multe încât, ca rezultat, mie nu mi s-a mai trezit nicio curiozitate. Dacă nu pricepi nici măcar care-i miza şi de ce e ea importantă – de ce vrea să ajungă la Turn şi ce ar rezulta de aici – de ce să-ţi baţi capul?

Singurele părţi din carte care mi-au plăcut au fost începutul şi discuţia din final cu omul în negru – care decurge altfel decât te-ai aştepta –  pentru că omul în negru are ceea ce la restul personajelor nu prea am perceput: nuanţe neaşteptate.

În toate cărţile lui, până şi în „Duma Key” unde reciclează de zor teme din alte romane, King a reuşit să creeze ceva – o atmosferă, o situaţie, un mister, un personaj – care să mă atragă, să mă incite, să mă împingă mai departe. E primul lui roman în care  asta nu se întâmplă.

Sigur, l-am şi citit după ce am încheiat „Dying of the light” a lui George R. R. Martin, care oferă, într-un roman de dimensiuni modeste, tot ceea ce nu mi-a servit King aici: o lume interesantă, personaje distincte, bine conturate şi de care să-ţi pese, nişte răsturnări de situaţie care te ţin cu sufletul la gură, plus un mod splendid de a scrie, pe care în ASOIAF l-a cam abandonat. Pe lângă asta, povestea lui King nu are nici entuziasm, nici suflu, iar pistolarul, cu sau fără flash-back-uri-le ce ni se oferă, mi s-a părut un personaj de carton.

O să mai citesc probabil o carte din serie, să văd ce urmează dar recunosc de pe acum că, să fi fost vorba despre un nou-venit şi nu despre King, nu aş fi continuat să citesc ceva care începe atât de nepromiţător.

Am descoperit, în schimb, o înjurătură amuzantă: „În mă-ta cu tine şi calu ce te-aduse aci!„. O spune un corb vorbitor.