Radu Pavel GheoFairia – o lume îndepărtată, Polirom, 2004

Am luat-o vineri seara din bibliotecă pentru că voiam ceva uşor şi frumos de citit înainte de culcare şi, evident, am ajuns să mă culc pe la ora trei. „Fairia – o lume îndepărtată” este povestea unei expediţii spaţiale eşuate, în mod inexplicabil, pe o planetă în care funcţionează legile magiei. (…)

Iniţial, intruziunea cosmonauţilor în lumea magică a Fairiei are un caracter pronunţat de farsă: Brave Soul, prinţul, este un soi de pachet de muşchi analfabet, înzestrat cu încăpăţânarea de a fi erou cu orice preţ (chiar când află că prinţesa pe care trebuia s-o salveze era urâtă şi cicălitoare), balaurul se vaită că nu e lăsat în pace, iar vrăjitoarei Vikya se potriveşte excelent sintagma „zâna rea, da bună” şi nu pare prea fioroasă nici măcar când îl transformă în broască ţestoasă pe unul dintre membrii echipajului. (…) Această impresie de uşoară neseriozitate este temperată de viziunile pe care Ronnie le are din când în când, un soi de blackout-uri în care se pomeneşte într-un deşert, cu nava eşuată la kilometri în urmă şi cu tovarăşii săi prăbuşindu-se epuizaţi unul câte unul. Aspect neliniştitor: dacă de fapt aceasta este realitatea, iar lumea înverzită a Fairiei este numai un vis?

Restul, aici, ca de obicei.

Anunțuri