Marcel ProustÎn căutarea timpului pierdut * Swann (1913)

Editura: Leda, 2008

Traducere: Radu Cioculescu

(continuare)

Partea a II-a – O iubire a lui Swann

Sunt două teme evidente aici, iubirea obsesivă a rafinatului Swann pentru demimondena Odette, o femeie inferioară lui şi un portret nemilos al burgheziei snoabe, adoptând atitudini care să demonstreze – sieşi şi tuturor – că nu e cu nimic mai prejos decât aristocraţia. Şi, dincolo de corsete şi trăsuri, în modul în care abordează ambele teme, Proust se dovedeşte extraodinar de actual: aceste lucruri se pot întâmpla şi astăzi aproape la fel.

Mi-a plăcut felul în care Proust s-a scuturat de clişeele romanelor de dragoste de până atunci, nu atât făcându-l pe Swann să se îndrăgostească de o cocotă de lux, cât aplecându-se asupra mecanismelor acestei iubiri şi explicând ce anume a făcut-o posibilă.

Nu o avem aici pe Marguerite Gautier a lui Dumas-fiul, prostituată dar femeie cu inimă, nici femeile fatale din romanele romantice, de care bărbaţii virtuoşi nu ştiu de ce s-au îndrăgostit. Cu o precizie anatomică, Poust disecă ambele personaje: Swann este rafinat dar dezamăgit de viaţă şi de sine însuşi – de propria sa mediocritate, de incapacitatea de a atinge vreun ţel înalt, nu că ar şti care e ăla – iar Odette este meschină, vulgară, cu un gust pronunţat pentru lux şi strălucire, dar – o, parşivul de Proust! – şi cu mici trăsături sau tresăriri de bunătate, cum ar fi fidelitatea faţă de o fostă croitoreasă, faţă de un unchi bătrân etc. Avem de-a face cu două fiinţe complexe; nu sunt simboluri literare, ci făpturi în carne şi oase.

Îndrăgostit din plictiseală dar nu mai puţin sclav

Zephora, personaj biblic, aşa cum apare în fresca lui Botticelli din Capela Sixtină. Swann are impresia că femeia din imagine seamănă cu Odette.

Cât despre dragostea lui Swann, ea se naşte pe un gol din viaţa acestuia, pe frustrarea unor aşteptări şi, nu în ultimul rând, pe încăpăţânarea acestuia de a o alimenta şi întreţine. Or aici este genial Proust, pentru că subliniază un aspect pe care, până în ziua de azi, tot ne mai facem că nu-l observăm: dragostea rar vine ca un trăsnet din senin. De multe ori ne-o facem cu mintea noastră, iar Swann e un bun exemplu.

1. De multe ori, intrăm într-o relaţie din plictiseală şi/sau pentru că ne seduce admiraţia pe care ne-o arată celălalt.

Iniţial, lui Swann nici nu-i place Odette; admite că e frumoasă dar nu e genul lui. El se lasă atras către ea de admiraţia pe care femeia i-o arată şi se scaldă în aceasta, obişnuindu-se. Crede că are controlul lucruruilor, el stabileşte când se văd sau dacă ea va veni sau nu în vizită la el şi cât de des.

2. Suntem conştienţi că fiinţa în cauză nu este ceea ce ne-am dorit dar îi căutăm cu încăpăţânare trăsături nobile.

Se apucă să lustruiască portretul acestei femei, comparând-o cu Zephora lui Botticelli (vezi foto) şi, prin contagiune, cocota capătă ceva din strălucirea artei clasice.

Frustrarea – o seară în care nu o găseşte în salonul unde se aştepta s-o vadă – îl face să realizeze că ajunsese să aibă pentru ea sentimente mai intense decât credea. Din acest moment, Swann începe să pună paie pe focul acestei pasiuni; ştie că el i-a conferit Odettei misterul dar nu vrea să ridice voalul; îi caută calităţi pe care ea nu le are şi le exaltă pe cele pe care ea le are; împodobeşte mediul în care ea evoluează (salonul Verdurinilor) cu trăsături de nobleţe şi bun gust acolo unde, cu câtva timp în urmă, nu ar fi văzut decât vulgaritate ţipătoare. Este fascinant raţionamentul prin care se convinge pe sine că Odette nu e o cocotă întreţinută şi interesată, taman în timp ce socoteşte că trebuie să-i majoreze suma săptămânală de bani.

3. Se stabilesc diverse ritualuri, ca în orice cuplu

O bucată dintr-o simfonie, ce devine „tema” celor doi ( ce, credeaţi că numai noi avem „cântecul nostru” etc?); a face dragoste devine pentru ei „a face cathleya”, cathleyele fiind florile pe care Odette le purta la corsaj când i-a cedat prima dată.

4. Când realizăm că ne-am păcălit singuri este deja prea târziu: ne-am îndrăgostit grămadă, iar faptul că suntem conştienţi de scăderile persoanei în cauză nu ne mai este de niciun folos. Încercăm să ne păcălim că fiinţa pe care o iubim ne iubeşte, în ciuda dovezilor contrarii.

Odată cu asta Swann pierde controlul relaţiei, devenind jucăria curtezanei. Zadarnic realizează acum, treptat, cine este Odette, pentru că gelozia, dezamăgirea, descoperirea minciunilor ei repetate, refuzul ei de a-l primi la fel de des ca înainte nu fac decât să-i stârnească pasiunea. Faptul că i se refuză lucruri pe care le considera de drept ale sale pune, inevitabil, paie pe foc. E un studiu amănunţit al geloziei, cu toate aspectele ei, şi simţi fiecare lovitură pe care o încasează bărbatul pe măsură ce cunoaşte amploarea ticăloşiei iubitei. Partea mişto fiind că această ticăloşie nu e căutată – Odette nu vrea să-i facă rău cu tot dinadinsul, aşa e ea. Există o gradaţie: pe măsură ce descoperă depravarea Odettei, Swann îşi pierde, la rândul său, demnitatea, spionând pe la ferestre, umilindu-se în faţa ei, punând chiar un prieten să o supravegheze atunci când nu o poate vedea el însuşi.

Faimoasele cathleye, sinonimul sexului pentru Swann şi Odette

5. Swann e conştient că îşi menţine deliberat starea, pentru că e dependent nu de Odette, ci de propria lui dependenţă faţă de ea.

„Fără îndoială, Swann era sigur că, dacă ar fi trăit acum departe de Odette, ea ar fi sfârşit prin a-i ajunge indiferentă, astfel încât ar fi fost mulţumit dacă ea ar fi plecat din Paris pentru totdeauna; ar fi avut curajul să rămână, dar nu-l avea pe acela de a pleca”.

6. La un moment dat, nu ştim cum, ne dezmeticim

Şi ne minunăm, ca Swann: „Când te gândeşti că am pierdut ani din viaţa mea, că am vrut să mor, că mi-am închinat dragostea cea mai mare unei femei care nici nu-mi plăcea„.

Bijuterii a la Proust

♥ momentul în care Swann realizează că Odette are o viaţă proprie în afara lui şi că, în acele momente, ar putea face aceleaşi gesturi banale şi ar putea avea aceleaşi cuvinte şi expresii faţă de alt bărbat, lucru care i se pare mai monstruos decât dacă ar afla că se dedă la cine ştie ce infamii şi desfrâuri.

♥ felul în care Swann elaborează tot felul de strategii pentru a o pedepsi pe Odette, decizând să n-o mai vadă, apoi căutând motive pentru a se convinge că ea ar fi mai pedepsită dacă l-ar vedea sau zicându-şi că a pedepsit-o destul; pe de cealaltă parte, Proust ne arată cum Odette, străină de aceste raţionamente complicate, îl aşteaptă, cu siguranţa liniştită a curtezanei, ba chiar se bucură că el a lipsit câteva zile, pe care le-a putut dedica altora. Este evidentă confuzia gravă în care se zbate Swann, care, şi realizând ce e Odette, tot nu o cunoaşte cu adevărat, rămânând prizonierul propriei sofisticări.

♥ o serată la care Swann ascultă bucata muzicală care constituie „tema” lui şi a Odettei. Simultan, el îşi aminteşte cu nostalgie de vremurile de la început, când ea părea să îl iubască (sau când el deţinea controlul?) şi realizează cu claritate, pentru prima oară, că Odette nu îl va mai iubi. E una dintre cele mai frumoase pagini din acest prim roman al ciclului.

Despre Verdurini, burghezie şi multele feţe ale lui Swann, data viitoare.

P.S.

După această parte a poveştii s-a făcut şi un film, „Swann in love” (1984) regizat de Volker Schlöndorff, cu Jeremy Irons şi Ornella Mutti. L-am văzut hăăt, în adolescenţă, n-aş putea spune cum era dar de atunci n-am reuşit să mi-o imaginez pe Odette decât arătând aşa.

Anunțuri