Frida Kahlo, evident.

Frida Kahlo. 1907 - 1954. Mexic.

Luptătoare încăpăţânată, pură şi dură, tăioasă ca o lamă, sculptându-şi cu îndârjire, din textura lumii, locul pe care şi-l dorea, în ciuda loviturilor repetate pe care, mai mult decât alţii, le-a încasat de la viaţă. Şi-a pictat obsesiile, durerile şi spaimele, le-a împletit cu elementele culturilor precolumbiene şi, astfel, a dat lumii o artă stranie: sinceră, ironică, torturată, profund personală dar care rezonează cu lucruri din subconştientul privitorului.

A fost mai întâi poliomielita, care a lăsat-o cu un picior mai subţire, subiect de glumă pentru toţi copiii din cartier. Deşi trebuie să fi suferit enorm, Frida nu lasă complexele – şi timiditatea pe care acestea o aduc cu ele – s-o tragă înapoi: într-o epocă în care femeile stăteau la cratiţă, ea devine una dintre cele 35 de eleve ce se amestecau printre cei două mii de liceeni ai unei unităţi prestigioase de învăţământ şi, totodată, sufletul unui grup de tineri puşi pe pozne şi îndrăzneli.

Pictura "Coloana sfărâmată" face trimitere la accidentul avut şi la corsetul de ghips pe care a fost obligată să-l poarte o perioadă

Poliomielita nu fusese, pare-se, decât focul de avertisment. La numai 18 ani, în urma unui accident de tramvai, Frida se trezeşte în spital (lucru care, în sine, i-a umplut de mirare pe doctori, că s-a mai trezit, adică); are coloana fracturată în trei locuri, o ruptură de claviculă, o fisură a bazinului, unsprezece fracturi numai la piciorul drept. Asta printre altele. Nimeni nu se aştepta să se mai ridice vreodată din pat dar a făcut-o. I-a luat cam doi ani. Pe parcursul îndelungatei şi chinuitoarei sale convalescenţe, fata care voia să studieze medicina descoperă desenul şi pictura. Este începutul unei vieţi marcate de suferinţă, durere, nenumărate operaţii, de obicei inutile, dar şi de pictură, de dragoste, de vise îndeplinite şi de vise pierdute, de călătorii în jurul lumii şi de  succes artistic.

Nu cred că pe mine m-ar mai fi scos cineva din depresie să fi păţit un asemenea accident. (De fapt, mi-e şi ruşine să mă gândesc ce fleacuri mă aruncă pe mine în tot soiul de stări de descurajare abisală). Descurajată trebuie să fi fost şi ea, adesea dar asta n-a împiedicat-o să-şi trăiască viaţa, în loc să vegeteze, plângându-şi de milă.

Îmbrăţişarea iubirii: eu, Diego, Pământul şi Universul

Frida se apucă aşadar de pictat şi se duce să-i arate tablourile faimosului pictor muralist Diego Rivera. Cu 20 de ani mai bătrân decât ea, solid ca un elefant, afemeiat cât cuprinde, un om cu o vitalitate enormă, Rivera este genul de om pentru care s-a inventat expresia „larger than life„. (Şi genul de om capabil să picteze portretul lui Lenin pe pereţii Rockefeller Center din NY, pe banii lui Rockefeller – a şi făcut-o, de altfel). A fost iubirea vieţii ei. În liceu, înainte ca accidentul s-o mutileze, zicea în glumă că va fi soţia lui şi îi va naşte copiii; ei bine, a reuşit să-i devină soţie, deşi copii n-a putut avea oricât a încercat. Şi, în ciuda faptului că el a continuat să aibă aventuri amoroase şi că pe ea asta a durut-o crunt, ea a fost femeia vieţii lui.

A PICTA PENTRU A SUPORTA VIAŢA

"Pictez autoportrete pentru că sunt adesea singură şi eu sunt subiectul pe care îl cunosc cel mai bine"

Sunt doar o fată care pictează pentru a trăi„, i-a spus lui Rivera când i-a arătat prima oară tablourile ei. Voia să spună prin asta că vrea să picteze pentru a se întreţine. De fapt, vorbele ei s-au dovedit adevărate într-un sens mai profund. Pictura a devenit viaţa ei, a susţinut-o în momente grele, i-a fost prieten şi confesor când Diego a înşelat-o cu propria soră.

Arta ei era ca o panglică înfăşurată în jurul unei bombe, cum a caracterizat-o Andre Breton. Odată cu pictura, s-a inventat şi pe sine: o femeie care, în anii 30, 40, 50, ieşea în lume îmbrăcată în costume inspirate din portul indigenilor din mexic, cu bijuterii de lut ars, de inspiraţie pre-columbiană, cu părul împletit cu flori sau cu panglici sau cu fire de lână. Şi-a arborat această ţinută la San Francisco, la New York, la Paris, alături de opiniile ei tăioase şi de firea ei care respingea compromisul – femeia, un fenomen la fel de fascinant ca arta ei.

O satiră la adresa Statelor Unite, unde Fridei nu i-a plăcut deloc să stea

Nu era frumoasă, pozele ne-o arată, dar avea o intensitate care, în ochii multora, ţinea loc de frumuseţe. A avut partea ei de aventuri – inclusiv o idilă cu Troţki – dar de iubit l-a iubit numai pe Diego. După operaţii, după încercările eşuate de a avea copii, după divorţul de Diego (aveau să se recăsătorească) a reuşit, de fiecare dată, se îşi adune cioburile şi să le lipsească la loc. Ce-mi place la ea este că nici nu şi-a ascuns suferinţa dar nici nu a transformat-o într-un prilej de nesfârşite văicăreli publice. Ca şi cum ar fi zis: „Asta e, e aici, e parte din mine. Iat-o. Uită-te, dacă poţi!„.

Despre pictura ei cel mai bine vorbesc tablourile, aşa că decât să vă plicitisesc cu consideraţii despre artă, la care oricum nu mă pricep, mai bine pun câteva poze.

În anul morţii sale – la doar 47 de ani, după nenumărate operaţii, după ce îi fusese amputat piciorul drept, după ce devenise dependentă de morfină – scria, conştientă că nu mai are mult timp: „Sper să fie o plecare veselă şi sper să nu mă mai întorc„. Un epitaf potrivit pentru o viaţă chinuită dar, în ciuda oboselii finale, trăită din plin.

N-aş vrea să am viaţa Fridei dar mi-aş dori măcar o parte din forţa, tenacitatea, curajul şi creativitatea ei.

Frida Kahlo - "Ce mi-a adus apa" pictură din perioada şederii la New York.

Autoportret cu părul tăiat, pictat după ruptura cu Diego. Sus, versuri dintr-un cântec popular mexican.

Anunțuri