Cărţi incomode

Mai puţin o recenzie şi mai mult o polemică

Cormac McCarthyThe Road

Despre cartea asta s-a scris deja atâta încât nu mai aveam de gând să adaug nimic. Discuţia iscată aici m-a făcut să-mi dau seama că aş avea unul-două lucruri de spus, aşa că iată-le.

N-aş numi-o capodoperă dar e o carte care merită citită. Dacă nu din alte motive (atmosfera întunecată, economia de mijloace, melodicitatea aparte, felul în care subliniază albul, negrul şi mai ales griurile din fiinţa umană) atunci măcar pentru că, la fel ca puţine alte cărţi (Despărţiri a lui Onetti ar fi una), The Road arată cu degetul către reflexele noastre, condiţionate, vrem nu vrem, de retorica hollywoodiană şi/sau de reţeta poveştilor bune. Ne-am obişnuit să reacţionăm într-un anumit fel la anumiţi stimuli aşa că, dacă ei nu sunt prezenţi, nu mai recunoaştem povestea drept ceea ce este.

McCarthy arată că sfârşitul lumii se poate produce şi altfel decât cu surle şi trâmbiţe, cu mari (şi mici) discursuri patetice, profunde şi zguduitoare, cu mari eroisme şi abnegaţii legendare, cu alegeri capitale. Lumea se poate sfârşi monoton, printr-o luptă permanentă cu foamea şi frigul, printr-o permanentă goană pentru a găsi ceva de mâncare pentru încă o zi. Şi oricât de eroi ne-am visa pe canapeaua noastră de acasă, în practică până şi acest gen de încercare ar putea să ne depăşească puterile. Romanul este monoton, da, monoton ca disperarea şi ca depresia de lungă durată şi să rezişti acestei rutine cenuşii, când până şi speranţa devine doar o umbră pe care te temi s-o priveşti prea îndeaproape ca să nu-i constaţi, cumva, totala lipsă de consistenţă –  ei, acesta poate fi adevăratul test de eroism al omului şi eu, tu, noi, am putea să-l picăm spectaculos, fie aşezându-ne pe jos şi murind, fie devenind canibali şi ucigaşi la fel ca restul omenirii, câtă a mai supravieţuit la McCarthy.

Pe de altă parte, sub aparenta monotonie a povestirii – tatăl şi fiul îşi caută drumul printr-o Americă post-apocaliptică, populată de oameni pe care lipsa hranei i-a determinat să devină canibali, chinuindu-se să găsească adăpost şi mâncare, ferindu-se de alţi oameni, abia schimbând câteva cuvinte – în carte se întâmplă câteva lucruri, subtil aşa. În primul rând, este o continuă bătălie între stricta supravieţuire şi ultimele rămăşiţe de demnitate umană şi balanţa înclină când într-o parte, când într-alta. Apoi, în mod gradat, destul de discret la început, copilul începe să preia de la tată răspunderea – mai ales în ceea ce priveşte menţinerea unui cod moral astfel încât să se mai poată numi, totuşi, „oameni buni”.

I s-a mai reproşat personajului lipsa de complexitate, de parcă atunci când nevoia te reduce la abia ceva mai mult decât necesităţile de bază ţi-ar mai folosi la ceva să faci filosofii profunde (ar fi şi riscant pentru moral, de altminteri). Pe de altă parte, într-o lume de canibali, un ins care reuşeşte să NU devină asemeni lor în ciuda faptului că rabdă de foame (şi de izolare, care-i în sine aproape la fel de rea) mie mi se pare un tip complex. Iar a-ţi menţine o doză de umanitate când eşti despuiat de constrângerile sociale, ba mai mult, când restul omenirii nici nu stă să te judece este de-a dreptul eroic, deşi nu în felul în care ne-am obişnuit să definim eroismul. („Eroii” în general fac fapte mari, riscă, salvează lumea sau măcar un om, suferă, dau dovadă de abnegaţie. Fantine a lui Victor Hugo îşi vinde dinţii ca să-i trimită bani Cosettei şi pe ea o admirăm; nu e cu nimic mai puţin eroic bărbatul fără nume al lui McCarthy dar avem tendinţa s-o admirăm mai mult pe Fantine, căci să-ţi smulgi dinţii, ne gândim, trebuie să fie dureros).

Un alt aspect adus în discuţie a fost repetitivitatea dialogurilor, faptul că acestea constau din repetate asigurări că totul va fi bine. Dar ce ar putea discuta ei, în condiţiile date? De obicei, părintele „creează” lumea pentru copil, îl împrieteneşte cu ea prin basme, prin explicaţii şi prin planuri de viitor, ceea ce personajul nostru nu poate face. Iar a-i povesti copilului despre un trecut pe care nu l-a apucat şi din care nu a văzut nimic este inutil, băiatul nici nu are elementele necesare ca să înţeleagă cum arăta vechea lume.

Despre carte se pot spune multe dar le-au spus alţii care au citit-o înaintea mea, aşa că o să vă scutesc. În esenţă, „The Road” creează un portret realist al omului, aşa cum este el despuiat de civilizaţie şi de convenţii, luptându-se cu lumea exterioară dar şi cu sine pentru a-şi păstra un strop de umanitate. Povestea celor doi mă face să mă gândesc la o lumânare în întuneric, a cărei flacără creşte şi scade, pâlpâie gata să se stingă, răsare din nou şi tot aşa…

RECOMANDARE DE SERVIRE

LhasaAnywhere on this road


Pentru versurile: „You’ve travelled this long/You just have to go on/Don’t even look back to see/How far you’ve come/Though your body is bending/Under the load/There is nowhere to stop/Anywhere on this road”

12 gânduri despre „Mai puţin o recenzie şi mai mult o polemică

  1. fain ai scris, cu simtire, si in orice caz mult mai aproape de carte decit altii. unele lucruri sint simple. dar dor sau bucura la fel de mult ca altele mai complicate.

  2. Nu sunt de acord aici:
    „când până şi speranţa devine doar o umbră pe care te temi s-o priveşti prea îndeaproape ca să nu-i constaţi, cumva, totala lipsă de consistenţă ”

    Personajul lui McCarthy a trecut de etapa asta – sunt cateva pasaje in carte in care se accentueaza tocmai lipsa completa a sperantei – nu e nimic de asteptat pe viitor, tot ceea ce conteaza este clipa asta. Ma rog, asa am interpretat eu acele pasaje. Si dialogurile dintre barbat si sotia lui, lipsa lui de argumente in fata deciziei femeii, cred ca tot aici duc. Eu cred ca tot ceea ce a facut barbatul a facut perfect constient de aceasta lipsa completa de speranta – nici macar nu stiu cum e asta, pare tragic dar nu e (ca zau daca nu e lipsita complet de catharsis). E probabil pur si simplu foarte uman.

    In ceea ce priveste lipsa de complexitate a personajelor … nu stiu cine spune asta, dar are nevoie de putina ‘lectura clasica.’ Lecturi submediocre probabil ca ii imping pe unii sa creada ca personaj complex este unul descris de autor cu tot felul de fraze mestesugite ca mezelurile.

    „Barbatul era genul de om care actiona iute. Sub infatisarea sa aparent blanda, cu acei ochi albastri in care mereu parea sa straluceasca o lumina alerta, blablabla bla blabal.”

    Porcarii de aastea impanzesc literatura submediocra, si cum ne e mai comod sa citim porcarele in loc sa facem efortul de a intelege literatura … incepem sa ne pierdem reperele.

    De altfel, a caracteriza inseamna a observa comportamentul unui personaj (ghidu’ practic al scriitorului: omul e suma comportamentelor sale, just like that) iar McCarthy face asta extraordinar. Il pune pe barbat in cele mai imposibile situatii, ii arata reactiile si actiunile fara sa rateze un amanunt, si face un personaj absolut remarcabil. Poti face si o proba practica la argumentul asta – da cartea unui actor profesionist, si o sa iti explice cat de usor este sa joci personajul asta pentru ca autorul il descrie atat de amanuntit.

    De exemplu scena cu sotia lui, care descrie momentul in care se produce criza. Barbatul reactioneaza imediat, chiar fara sa inteleaga ce se intampla – se duce sa puna apa deoparte. Reactia asta iti creaza un personaj dintr-o atingere de penel – un personaj foarte interesant pentru mine, de exemplu, care nu sunt nici spontan, nici practic.

    Este chiar atat de greu de inteles tehnica asta de caracterizare? Inca mai suntem la nivelul la care avem nevoie de o voce sfatoasa care sa zica, mic la stat, mare la sfat, ca sa zicem, daa, complexa figura!

    Jur ca pe vremea mea se invatau tipurile de caracterizare la scoala.

  3. @ Aspoiu
    UIte, ca să demonstrez că nu am o admiraţie lipsită de discernământ faţă de englezi, data viitoare o să mă extaziez faţă de un francez!

    @ michael
    Mulţumesc! Am citit cartea încercând să mă pun în pielea personajului şi m-a îngrozit perspectiva.

    @ rreugen
    La pasajele alea mă gândeam şi eu. În fine, esenţial mi se pare că fie având slabe speranţe şi momente de îndoială (interpretarea mea) sau neavând nicio speranţă (intepretarea ta), omul nu se lasă pradă disperării, nu se aşează pe jos să-şi plângă de milă şi să moară de foame, nu se transformă în canibal şi că ăsta este eroism, chit că nu este salvată lumea de la Apocalipsă (la propriu). O să revăd şi eu pasajele alea, când am citit cartea nu ştiam la ce să mă uit mai întâî, ca să zic aşa.
    Şi oricum, remarcabil e că, şi de va fi avut vreo speranţă de vreun fel, n-o avea pentru el, ci pentru copil.
    Lipsa complexităţii personajului… păi tot din discuţiile alea de pe SRSFF a rezultat că unii îl consideră aşa, că eu ca replică la respectiva dezbatere am scris postul ăsta. M-am gândit că, în calitate de comentariu, ar fi fost prea lung.

  4. „Personajul lui McCarthy a trecut de etapa asta – sunt cateva pasaje in carte in care se accentueaza tocmai lipsa completa a sperantei – nu e nimic de asteptat pe viitor, tot ceea ce conteaza este clipa asta.”
    Eu am alta interpretare. 😀
    Tocmai aceasta calatorie periculoasa mie imi spune ca totusi mai exista o urma de speranta. Cel putin pe tatuc asta cred eu ca il mina, speranta ca pe coasta lucrurile ar putea fi un pic mai blinde. Sperantele sale se naruie atunci cind ajung la malul marii gases acelasi lucru. Chiar daca latura practica se manifesta destul de bine, sfarsitul drumului este echivalent cu sfirsitul sperantelor pentru el, moment in care se pare ca incepe sa cedeze si in fata bolii. Copilul nu este atat de ‘demolat’ la acest capitol, pentru ca nici macar nu stia la ce sa spere.

  5. @ Aspoiu
    Da, cam aşa mi s-a părut şi mie: că atunci când se vede confruntat cu propriile gânduri, cu îndoiala, cu lipsa de motive concrete pe care să mai întemeieze vreo speranţă, bărbatul le împinge deoparte, nu stă să se uite la nesfârşit în abis şi să se lase pradă disperării şi continuă să meargă. Mie asta mi se pare a fi o ultimă rămăşiiţă încăpăţânată de speranţă.

  6. A, da, e foarte posibil.

    Eu am empatizat putin diferit, poate din cauza ca am si sotie, si copil. Eu am gasit in pasajele in care barbatul discuta cu sotia si cele in care parcurge mental situatia lumii (mi-am adus aminte de monoloagele lui Sean Penn dintr-un film post-apocaliptic destul de frumos, care nu mai stiu cum se cheama …) acelasi tip de egoism pe care l-as incerca si eu poate in acea situatie: lipsa unui viitor viabil nu conteaza, tot ce e important e ca mai poti sta o clipa langa persoana pe care o iubesti. Dar el sigur ca nu se poate folosi de egoism ca argument (nu isi poate convinge sotia), ci doar ca sa isi alimenteze incapatanarea proprie.

    Mie mi-a placut interpretarea asta. In general ni se impune ideea ca eroismul, sacrificiul, sunt niste nobile virtuti, generate de impulsurile sfintesti uitate prin fiinta noastra probabil la parasirea edenului. Si sa fim egoisti, sa tinem la ce e al nostru, astea sunt defecte, meschinarii, lucruri necrestine … Si dupa aia vine McCarthy si demonstreaza ca nu e tocmai asa …

    E foarte posibil insa, repet, sa gandesc asa din cauza situatiei personale 😀

  7. Ai dreptate, e o posibilă interpretare şi e chiar foarte mişto. Fiecare empatizează diferit, cu lucruri diferite şi din motive diferite, în funcţie de experienţa personală. Până la urmă ne citim în cărţi propriile noastre obsesii. Uite, d-aia e mişto să se poată discuta – cu calm – despre o carte, că ajungi (adică eu) să descoperi unghiuri noi de abordare, la care nu te-ai fi gândit singur.

  8. @Rreugen
    Intamplator sau nu, sint in aceeasi situatie. Poate ca am stofa de „Hero”, caci in momente critice ma gindesc cum sa le fie lor mai bine. Si in situatia data de McCarthy, prefer sa imi pastrez speranta, daca nu pentru mine, macar pentru cei dragi. Altfel mi s-ar rupe filmu’. 😀

  9. @ aspoiu
    Acuma, dacă te gândeşti şi la varianta propusă de rreugen, finalul chiar că te încuie total: e un gest de abnegaţie, e un gest de egoism? (La tată mă refer, dar nu vreau să mă exprim mai clar ca să nu spoileresc prea tare).

    @ capricornk 13
    Păi tu m-ai convins, ca să nu mai zic că mi-ai şi împrumutat cartea. În altă ordine de idei, şi mult mai important, la mulţi ani mişto!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.