Roberto BolanoTârfe asasine (2001)

Editura: Curtea Veche, 2009

Traducere: Alina Cantacuzino

O carte de citit în tren, când trenul s-a înţepenit, noaptea, în mijlocui Nicăieriului, când, ridicând ochii din paginile cărţii, în confortul compartimentului luminat, nu vezi pe fereastră decât câmpia acoperită de zăpadă şi, în depărtare, lumini roşiatice clipind enigmatic, când nu mai ştii unde este precis graniţa dintre viaţa ta de om oarecare şi ceea ce citeşti, pentru că, la fel ca tine, personajele lui Bolano sunt pierdute în propriile lor vieţi de oameni oarecare care, uite, au devenit totuşi subiect de povestiri.

N-am prea multe de zis despre această colecţie de povestiri, cu excepţia faptului că pentru mine chilianul (în exil) Bolano, cumpărat dintr-o toană la Târgul de Carte Gaudeamus, s-a dovedit a fi revelaţia anului trecut. Lipsite de patosul, strălucirea decorurilor, erupţia de supranatural, suprasolicitarea emoţională etc. la care ne gândim când auzim despre scriitori proveniţi din această arie geografică (pe care îi iubesc, să fie clar, dar nu despre asta e vorba acum), povestirile lui Bolano reuşesc, cu un ton sobru, fără patos şi artificii, să capteze mici momente insignifiante din viaţa unui om şi să cuprindă, în acestea, cu economie de cuvinte, tristeţea şi singurătatea unei întregi vieţi, aparenta ei lipsă de speranţă şi, în acelaşi timp, un fel de farmec melancolic. Iată un exemplu:

(…) Belano îşi aminteşte un poem de Gregory Corso, în care nefericitul poet american vorbeşte despre singura lui iubire, o egipteancă moartă de două mii cinci sute de ani, şi Belano îşi aminteşte faţa de copil al străzii pe care o avea Corso şi de o figură de artă egipteană pe care o văzuse cu mult timp în urmă pe o cutie de chibrituri, o femeie care iese din baie sau dintr-un râu sau dintr-o piscină şi poetul beat (entuziastul şi nefericitul de Corso) se uită la ea de pe celălalt mal al timpului, iar egipteanca aceea cu picioare lungi se simte privită şi asta e tot, flirtul între egipteancă şi Corso e scurt ca un suspin în vastitatea timpului, dar şi timpul şi îndepărtata lui aroganţă pot fi ca un suspin (…) – „Fotografii

(De fapt, mie mi se pare foarte mişto să fii capabil să te îndrăgosteşti de o egipteancă moartă de mii de ani, ceea ce spune, cred, multe despre mine).

Lumea lui Bolano este o lume de dezrădăcinaţi. Toate sau aproape toate personajele sunt exilate din propria lor ţară şi incapabile să se ancoreze undeva sau de cineva. Unica relaţie fericită este cea între un necrofil şi fantoma răposatului de care acesta a profitat ( într-una dintre puţinele povestiri cu adevărat supranaturale din colecţie). Nesfârşitele monoloage încrucişate  împrumută doar o aparenţă de dialog, pentru că, la Bolano, personajele nu prea reuşesc să comunice, ba, mai mult, par adesea  incapabile de a găsi ceva demn de povestit despre propriile vieţi, dovadă că, şi în acele povestiri scrise la persoana întâi, naratorul nu ne vorbeşte despre el însuşi ci despre altceva sau altcineva. Povestitorul este asemenea regizorului neamţ de filme porno („Prefigurarea lui Lalo Cura”) care se distribuie pe sine doar în rolul de voyeur în aceste producţii: un personaj secundar, privind cu necruţare zbaterea inutilă a celor din jur, în toată goliciunea lor interioară.

AVERTISMENT: Există riscul să nu daţi de gustul lui Bolano de la început. Primele câteva povestiri s-ar putea să vi se pară nesărate. Perseveraţi! După care, întoarceţi-vă şi recitiţi-le din nou.

P.S. De câtva timp mă lupt cu nişte insomnii tembele şi insistente. Ca efect al lor, este posibil să fi fost incoerentă în cele de mai sus sau să fi întrebuinţat greşit expresii, fără să îmi dau seama. Dacă s-a întâmplat aşa ceva, îmi cer scuze.

Anunțuri