Cărţi plăcute · Cărţi: Nici bună nici rea

Antologii

(Da, vine şi Onetti acuma, dar mai întâi trebuie să recuperez din urmă niscai chestii. Iată-le!)

Lucius ShepardVânătorul de jaguari

Editura: Nemira, 2008

Traducere: Laura Bocancios, Antuza Genescu

sursă foto: wallpaper.imcphoto.net

Lucius Shepard descrie un jaguar negru în mişcare ca pe o apă curgătoare şi o pasăre întunecată ca pe o arsură ce se tot măreşte în mijlocul unei hârtii.  Lucius Shepard scrie frumos, o proză la fel de luxuriantă ca decorurile în care îşi plasează poveştile. Fie că e vorba de oameni posedaţi de extratereştri, de fantome dornice să se reîncarneze, de veterani de război prea chinuiţi de amintiri, de evadaţi din alte lumi, povestirile lui Shepard sunt toate despre om versus natură, despre influenţa distrugătoare a omului asupra naturii şi despre felul în care aceasta triumfă de fiecare dată, în final, despre reîntoarcerea omului la natură, adică la sinele său secret şi sălbatic. Dacă i se poate reproşa ceva, în afară de obsesia faţă de războiul din Vietnam, temă care pe mine nu mă prea încântă, este poate tocmai abundenţa de detalii care fac ca fiecare povestire în parte să fie o mică bijuterie dar, toate un loc, să creeze o stare de saţietate. Probabil că trebuie citite câte una, din când în când, cu atenţie şi nu toate odată.

John Joseph Adams Tărâmuri pustiite (2008)

Editura: Nemira, 2009

Traducere: Ana-Veronica Mircea, Silviu Genescu, Mihai-Dan Pavelescu

Iată deci antologia sfârşitului lumii, după John Joseph Adams. Acesta a adunat nu mai puţin de 22 de povestiri menite să descrie cam cum s-ar desfăşura viaţa după Apocalipsă. Un neobrăzat oarecare de la Asimov’s a scris în blurb-ul de pe dosul antologiei că este la fel de bună ca „Dangerous Visions”, celebra antologie coordonată de Harlan Ellison. Sacrilegiu! Blasfemie! Nu se compară deloc cu antologia lui Ellison, care pe mine m-a ţinut în priză şi care m-a încântat cu multitudinea de subiecte, teme şi stiluri. „Tărâmuri pustiite” este o antologie decentă şi cam atât, cu câteva texte bune, alte câteva decente şi unele care par adunate acolo numai ca să iasă la număr dar care sunt slăbuţe până şi pentru un începător, darămite pentru maeşthrrrrriiii litherraturrrii etc.

Dintre cele mişto, de departe „După judecata de apoi” de Jerry Oltion, urmată de „Şi adânca mare albastră” de Elizabeth Bear, „Sunetele vorbirii” de Octavia Butler, textul lui Stephen King, deşi mai mult datorită felului în care e scris decât poveştii propriu-zise, „Ultima dintre formele-o” de James van Pelt şi sysadminii ăia ai lui Cory Doctorow, probabil povestirea străină cea mai antologată în România. Dintre cele care mai bine lipseau, după părerea mea, „Pâine şi bombe” de Rickert, „Aşteptând Zefirul” de Tobias Buckell (până şi un începător poate scrie un text mai cu miză ca ăsta), „Să nu disperi” de McDevitt, care degeaba a invocat fantoma lui Churchill că tot o frecţie de povestire a scris, „Natură moartă cu apocalipsă” a unui Richard Kadrey care reuşeşte să fie şi mai penibil decât Buckell sau McDevitt şi „Cum am intrat în oraş şi cum l-am părăsit” de Jonathan Lethem, care este o prelucrare neobrăzată a filmului „Şi caii se împuşcă, nu-i aşa” dar fără coerenţa şi fără finalul cutremurător al peliculei în cauză.

Michael Haulică & Horia Nicola Ursu – Millennnium Fantasy & Science-Fiction (2009)

Editura: Milennium Press, 2009

Traducere: Cristi Mitran, Robert Coller, Bogdan Lascu

Este o antologie mixtă, ce conţine atât texte ale unor autori români, cât şi străini. Inevitabil, scriitorii de SF&F din România se văd, în permanenţă, comparaţi cu cei mai buni dinafară şi găsiţi pe minus. Asta e, un Martin sau un Herbert nu avem, să fim cinstiţi. Pe de altă parte, când îi pui la un loc cu autori medii din afară, cum face această antologie, poţi constata că ai noştri fac faţă mai mult decât onorabil, ba chiar, în acest caz, le dau clasă. De fapt, cu excepţia unei singure povestiri („Când sysadminii conduceau pământul” de Cory Doctorow) autorii străini selectaţi m-au plictisit groaznic.

Cerul îngheţat” al lui Jeff Carlson, o poveste despre un prim contact ratat, extrem de plictisitoare cu un personaj uman lipsit de logică; „Un loc mai bun” de Richard Paul Russo este un text plin de clişee, atât la nivel de replici cât şi la nivel de personaje; despre „Da Vinci înălţându-se” a lui Jack Dann am de zis un singur lucru: serios? au dat Nebula pentru asta? de ce dracu? John Scalzi putea să fi scăpat mai ieftin cu „Întrebări pentru un soldat”, dată fiind fluenţa dialogului, dar a – ca să dezvolţi tema e, într-adevăr, nevoie de un roman, nu de o povestire şi b -referirea la viermii de nisip ai lui Frank Herbert pe mine m-a scos din sărite (nu mi s-a părut un omagiu, ci o lipsă cruntă de imaginaţie, deşi admit că e posibil să mă înşel).

În schimb, aş mai fi citit despre lumea pe care Sebastian A. Corn a inventat-o în Epidemia, un ciudat amestec de organic şi biotehnologie, îngropată în gheţuri polare şi în propria-i ignoranţă; m-a fermecat atmosfera din „Gesta Kaenorum” de Dănuţ Ivănescu şi încăpăţânata fugă după cunoaştere a personajului principal, deşi abandonarea abruptă a misterului kaenilor (un neam teribil, pierdut în legendă) ştirbeşte calitatea povestirii; „Eu te-am iubit, Paraschivo”, de Liviu Radu are o premisă într-adevăr artificială, crearea unei republici autonome fotbalistice, dar, odată ce accepţi această convenţie, în interiorul ei totul este nemaipomenit de logic. La a doua lectură, „Îngeri, ieşiţi din morminte” a lui Dan Doboş mi s-a părut mai reuşită decât atunci când am întâlnit-o în antologia de autor Gheorghe, un om special”, deşi tot se simte că e un fragment dintr-un viitor roman. „Crama lăutarilor” a lui Marian Coman mi s-a părut nu atât nereuşită, cât mult prea vag fantastică pentru a se regăsi în această antologie (şi, în general, cam vagă).

Ei, şi cu astea, încep şi eu să mă mai ajung din urmă pe mine însămi, că am tot citit dar, leneşă ce m-am făcut, n-am prea mai scris.

17 gânduri despre „Antologii

  1. Olsen am scris? Câhhhh, să corectez.
    Lethem o fi scriind mişto, n-am citit altceva de el, dar aici, oricât de incorect e să compari o povestire cu un film, eu am comparat practic cele două poveşti şi, dincolo de maniera diferită de a le reda (povestire sau film) povestea spusă de el nu se compară cu cea spusă de Sydney Pollack (dar are destule asemănări cât să te trimită cu gândul la ea).

  2. Sunt incantat de opinia ta despre Taramurile pustiite – care tocmai a luat premiul Cititor SF. Credeam ca doar eu aveam o asemenea parere. Mi-a mai venit inima la loc, macar suntem doi…

  3. Fara a incerca sa-ti modific opinia, e bine sa stii ca filmul Si caii se impusca este ecranizarea romanului cu acelasi nume, publicat de Horace McCoy in 1935, McCoy fiind un mare maestru al ceea ce se numeste roman noir.

  4. Păi n-ai cum să-mi schimbi părerea, că, oricum ar fi, povestea lui Pollack/McCoy este mai bună decât a lui Lethem, pe care în mod cert a inspirat-o (dacă putem folosi cuvântul ăsta pentru un text atât de neinspirat).

  5. Antologia de la MP mi s-a parut mai OK decat cea cu apocalipse. Si pe Cthulhu l-am tot citit, e mare chestie ca a aparut in romana dar cumva (si personal) old news…

    1. Da, raportul calitate/rebut este în favoarea antologiei Millennium, deşi evident că unde sunt mai multe povestiri (şi în Tărâmurile pustiite sunt mai multe) există şi mai multe riscuri să intre şi ştifturi.

      1. Mai, eu cand imi iau o antologie babana ma astept ca ea sa fi fost facuta pentru ca exista destul material bun din care sa alegi. Ca realitatea ma contrazice e altceva 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.