Cărţi: Nici bună nici rea

Noi, în oglindă

Margaret AtwoodOryx şi Crake (2003)

Editura Leda, 2008

Traducere: Florin Irimia

Cu riscul de a lua huiduieli la scenă deschisă, pe mine cartea asta nu m-a prins deloc. Le-am mai văzut, pe toate acestea, şi mult mai bine executate. Dacă vorbim despre lupta disperată pentru supravieţuire într-un peisaj post-apocaliptic, „Drumul” lui McCarthy redă mult mai bine senzaţia de singurătate, dezolare şi lipsă de speranţă. Dacă vrem o lume în care literatura, arta şi valorile umane au pierdut terenul în favoarea unui egoismului şi a unui hedonism retardat, avem Mockingbird” de Walter Tevis. Dacă ne interesează subiectul savantului care salvează Pământul distrugând omenirea, James Tiptree Jr. a tratat tema mult mai necruţător şi mult mai eficient şi nu i-a trebuit un roman pentru asta, ci numai câteva pagini, în nuvela „The last flight of dr. Ain”. Atwood însăşi este mult mai dură şi mult mai fascinantă şi imaginaţia ei zboară mult mai liber în „Povestea cameristei şi chiar şi în romanul-din-roman ce apare în Asasinul orb”.

Asta nu înseamnă, însă, că romanul nu are calităţi. Nuş cum face Atwood dar aproape că n-are cum să creeze o carte care să fie total insignifiantă. Şi dacă povestea lui Snowman, unic supravieţuitor şi unicul prieten al savantului care a distrus umanitatea, eliminând-o în favoarea unei specii îmbunătăţite genetic, crakerii, nu mi se pare cine ştie ce, critica moravurilor societăţii noaste actuale, aşa cum reiese din fiecare rând,  este acidă.

Rămas pe post de profet al noii specii, în numele demiurgului acesteia, Crake, Snowman îşi reaminteşte lumea de dinainte de dezastru şi, cum să vă spun, pre-apocalipsa, la Atwood, arată ca o post-apocalipsă cu acte în regulă. După cum admitea autoarea, n-a descris nimic din ceea ce nu există deja. Doar, putem observa, a împins totul până la ultimele consecinţe. Cei bogaţi (sau care, într-un fel sau altul reprezintă o valoare – savanţii de exemplu) trăiesc în enclave aseptice, preocupaţi de hrana sănătoasă, tratamente de întinerire, sex, pornografie şi alte asemenea distracţii banale, în timp ce, afară, restul omenirii se luptă cu foametea şi cu bolile, inclusiv cu tot soiul de viruşi „scăpaţi” de drăgălaşii de savanţi din laboratoare. Indiferenţa celor din laboratoare faţă de cei lăsaţi pe dinafara acestui sistem confortabil este soră bună cu indiferenţa cu care astăzi şi noi trăim confortabil în enclava aseptică a civilizaţiei în timp ce o bună parte dintre semenii noştri se luptă cu războaie şi mizerie şi boli care prin partea noastră de glob au fost eradicate. Şi nu poţi să te indignezi din pricina inconştienţilor lui Atwood fără se ajungi să te simţi cam inconfortabil.

Culmea ironiei lui Atwood, crakerii, moştenitorii Pământului curăţat de oameni,  ajung să întrupeze visul de aur al umanităţii, dacă acest vis de aur ar fi fost încredinţat spre împlinire unui diavol care, apoi, l-ar fi ruinat prin interpretarea literală a dorinţelor. Orice copil doreşte să fie adult, ca urmare Crakerii nu au adolescenţă, proces pe care demiurgul lor scrântit l-a eliminat. Ne temem de bătrâneţe şi ne agăţăm de tinereţe cât mai mult? bine, crakerii nu îmbătrânesc, e drept că şi mor la 30 de ani dar măcar mor tineri. Ne scot din minţi ritualurile de curtare şi am vrea dragostea simplificată sau căsătoria desfiinţată? S-a rezolvat: fiecare act sexual al crakerilor este o orgie între o femelă a speciei şi patru parteneri aleşi de ea. E drept însă că asta se petrece doar din când în cnd, când intră în călduri, dar de, nu le poţi avea pe toate! Nu au artă. Nu au umor. Dar nici nu le simt lipsa. Dacă asta e o viaţă sau nu, vedeţi în carte.

Şi un ultim motiv pentru care cartea merită totuşi citită este personajul Oryx, femeia pe care o iubesc atât Snowman, cât şi Crake. Dacă Crake nu este practic un personaj ci o schiţă, un clişeu al savantului nebun chiar, dacă Jimmy/Snowman e total neremarcabil, Oryx este reală: vie, puternică, misterioasă, nestatornică şi probabil mincinoasă dar numai de dragul jocului, tandră, exasperant de pragmatică atunci când bărbaţii ar vrea-o sentimentală, capabilă să ia partea bună a lucrurilor şi să supravieţuiască. O persoană şi nu un personaj, în ciuda faptului că apare mult mai puţin decât cei doi tolomaci-şefi. Mă rog, poate că lui Atwood, în general, nu-i ies  foarte bine personajele masculine, lucru lesne de înţeles atunci când priveşti şi prezinţi femeia ca pe o eternă victimă a celuilalt sex.

9 gânduri despre „Noi, în oglindă

  1. ce bine ca ai scris… am unde sa dau link daca ma apuc sa recenzez ‘year of the floor’.

    impresia mea a fost cam aceeasi cand am citit cartea prima data – parca ii lipsea ceva. eu banuiesc ca, in cazul meu, a fost din cauza ca ma asteptam ceva mai… apocaliptic. imi place sa vad cum se prabuseste societatea, si ‘oryx & crake’ n-a avut destul despre asta. personajele m-au lasat si ele cam reci… inclusiv oryx, care mie nu mi s-a parut decat o scuza pentru framantarile celorlalti doi. la recitire mi-a placut mai mult, dar tot nu atat ca alte povesti cu teme asemanatoare.

    eu zic ca merita sa incerci si ‘year of the flood’. mie mi s-a parut mai misto, si ofera si o perspectiva noua asupra lucrurilor din ‘oryx & crake’. inclusiv (aproape) un final al scenei cu snowman care isi ia inima in dinti si se duce spre crakeri.

  2. Fraza cheie: „ajungi să te simţi cam inconfortabil”.
    Cred ca asta este arta Magaretei de fata – iti da in cap cu chestii care exsita deja, sau care se pot intimpla peste noapte pornind de la situatia prezenta. Asta pe cind Tevis ne prezinta o extrapolare pe termen lung, cu multe variabile, iar „Drumul” este o metafora extrema cu prea putine radacini in realitatea curenta.

  3. Exact asta am şi vrut să spun despre Atwood dar m-a cam luat valul în mai multe direcţii şi poate de aia n-a ieşit atât de clar: că îţi dă în cap cu chestii care există. Însă, prin comparaţie cu textele la care fac trimitere în primul paragraf, acest roman al lui Atwood are, parcă, prea mult, aerul unei demonstraţii, foarte corecte de altminteri dar cam atât – asta din punctul meu de vedere, evident. Or o demonstraţie e o demonstraţie, nu o poveste.

  4. Mie nu, eu chiar am participat la cele întâmplate acolo.
    Şi nu, nu e o demonstraţie, pentru că acolo personajele fac nişte alegeri: să fie canibali sau să nu fie, să meargă spre ocean sau nu, iar ce ar urma în funcţie de o alegere sau alta poate fi influenţat, în continuare, de alte variabile. Poate cad copacii pe ei şi s-a terminat. Poate fi o poveste, cu o morală, şi aia dacă vrem noi neapărat, dar nu o demonstraţie.
    În „Oryx şi Crake” totul e orânduit pe ideea „dacă A atunci B iar B are efectul C şi gata sfârşitul lumii” şi orice ar face Jimmy, de exemplu, nu ar schimba cu nimic situaţia, adică tot universul schiţat de ea pare să o ia inexorabil exact în acea direcţie, fără să poată fi abătut.

  5. No, mie „Dumul” tot demonstratie mi se pare, insa asupra naturii umane, demonstratie care se sprijina pe o calatorie-poveste-pretext. Nu ai cum sa scrii literar despre natura umana daca nu pui personajele un fata unor situatii care ‘cauzeaza’ alegeri, situatii la care autorul ajunge sau le dezvolta prin firul narativ. Opinia ta cum ca „Drumul” are poveste vine in totala contradictie cu cele afirmate de unii scriitori aspiranti bashtinoshi care catalogat cartea drept „cel mult mediocra” reprosindu-i exact lipsa povestii, chestie care arata ca au ratat complet cartea… ma rog, asta este o alta „poveste”.
    Demonstratia lui Atwood e mai mult cauzala, pornind de la probleme curente -> actiuni probabile -> efecte. Oarecum este vorba tot despre alegeri, insa ea insista pe efectele rezultate in urma unor alegerilor ‘naturale, dar gresite.
    Pe cind domnul Cormac insista pe conflictul intern al personajelor fortate sa faca niste alegeri dure datorita lipsei de optiuni.
    Pe scurt, „Oryx…” = alegeri -> efecte externe, „Drumul” = alegeri -> efecte interne

    In sfirsit, e bine ca nu toata lumea scrie la fel. Iar lectura ramine in continuare subiectiva, o oglinda strimba a fiecaruia. 🙂

  6. O demonstraţie, zic eu, era dacă suna aşa: băieţii buni fac a şi capătă b în schimb. Că eu asta îi reproşez lui Atwood. Şi de fapt nici nu-i reproşez atât asta, e o idee rezonabilă de roman, treaba e că mi se pare că urzeala e prea pe faţă, în acest caz. Problema nu ar fi, deci, că e o demonstraţie, ci că eu una am simţit-o ca atare.
    În „Drumul”, ei nu capătă nicio recompensă pentru că se abţin de la canibalism, nici nu e clar de altfel dacă avem de-a face cu băieţi buni, dacă stai să te gândeşti bine.
    Cât despre opiniile altora, eu nu scriu ca să le validez sau invalidez, mă interesează cel mult să nu fiu în contradicţie cu mine însămi, şi uneori nici măcar asta.

  7. „În “Drumul”, ei nu capătă nicio recompensă pentru că se abţin de la canibalism” – mie mi se para ca isi auto-administreaza o recompensa morala, sufleteasca 😀
    Hai ne-am lungit prea mult. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.