Lorena LupuHyde Park, 2009

Editura: Millennium Press, 2009

N-am mai pus de mult poezii în week-end, cam de anul trecut, cred. Ca să compensez, iată o postare despre un volum întreg, deşi nu ştiu dacă „Hyde Park” poate fi etichetat ca volum de poezie, de poeme în proză sau dacă poate fi etichetat în vreun fel.

Faceţi o călătorie în Hyde Park. O să vă placă. Nu mă refer la Hyde Park-ul londonez, ci la acel No Man’s Land situat la graniţa dintre poem şi proză în care şi-a plasat povestea Lorena Lupu. Fata-pisică, o creatură minunat de inadaptabilă, care se hrăneşte “cu poveşti, cu soare şi cu dragoste” dar căreia nu-i lipseşte simţul umorului, este personajul-pretext prin intermediul căruia cititorul asistă la perindarea pe la microfon –  că doar Hyde Park este locul unde oricine poate lua cuvântul – a unor persoane care întrupează “maladii” ale vremii noastre.

Omul care era alergic la viaţă şi care avea nevoie de timp ca să se vindece, numai că nimeni (nici măcar prietenii) nu i-a acordat timp; femeia care îşi cedează trupul altcuiva, pentru ca, eliberată de el să se poată vedea dinafară,  fără a mai fi orbită de exerciţiile alternative de autoadmiraţie şi de autodepreciere specific feminine; maturul imatur; necrofanul (nu necrofagul); personajul de roman care ajunge să îşi ucidă autorul; iubirea altcuiva folosită ca mască/sau eşuând dezamăgitor în iubirea de sine – sunt numai câteva personaje şi tablouri din Hyde Park.

Hyde Park suntem noi

Cei mai mulţi dintre vorbitori, dincolo de ceea ce declamă, au două trăsături comune: neîmplinirea şi vanitatea, o combinaţie nefericită, foarte vizibilă în ultimul timp în societatea hedonistă în care trăim.

„Libertatea asta de exprimare nu e decât libertatea de a pretinde/Vreau şi eu o poveste care să nu înceapă cu „eu”/ O poveste care să nu continue cu „eu”/ Şi care să nu ne arate cât de unic şi de inegalabil este „eu”/ Are cineva ochi pentru ce e în jurul lui? / Are cineva ochi pentru altceva decât propriul discurs?”*,

se va întreba la un moment dat eroina.

Sub masca sa jucăuşă, dincolo de versurile care pendulează între sensibilitate şi aciditate, cartea face o subtilă critică a moravurilor contemporane şi, în mod cert, veţi regăsi acolo, văzute cu un ochi proaspăt, situaţii în care v-aţi aflat măcar odată. Până la urmă, mi se pare că Hyde Parkul Lorenei Lupu este cumva lumea în care trăim, în care sunt „prea mulţi povestitori şi prea puţini ascultători”, în care ne confruntăm cu „adevăruri rostite de parcă ar fi fost minciuni/ Şi minciunile rostite de parcă ar fi adevăruri”**.

Nicio surpriză aşadar că, la final, fata pisică se trezeşte, la fel ca în viaţă, tot fără răspunsuri, tot fără un loc clar în lume, poate doar cu ceva iluzii lipsă. Asta după ce a încercat deschiderea sufletului către toată lumea, indiferenţa faţă de semeni, iubirea („Dragostea îmi dă la iveală caracterul de felină./Tu însă cauţi o credinţă de câine./Iată, aş zice eu, un conflict de interese”***), întrajutorarea aproapelui (îşi deschide un atelier de reparat imaginea de sine a oamenilor****, consecinţele fiind altele decât cele la care ne-am gândi).

Chestia perversă este că, după ce ai subliniat versuri prin toată cartea, ajungi la final unde fata-pisică ţi-o trânteşte:

(…) lumea, îndeobşte nu îmi ascultă nici vorbele

darămite gândurile

Nu-mi asculta gândurile nici măcar cât îmi asculta vorbele.

Fiecare lua din mine exact cât îi trebuia şi pleca mai departe”

(„One-Moment Stand”, Hyde Park

… şi te trezeşti rozând cu vinovăţie capătul creionului şi zicând „uuuups! m-a prins”, până când realizezi că de fapt asta este, în general, soarta literaturii, să ne slujească de oglindă.

În final, iată un citat mai lung, care ilustrează stilul autoarei

„Aş vrea

…să mă înec în marea ta,

Sărată şi unduitoare

…să mă îmbrac în algele tale verzi, ca nişte bijuterii carnivore,

sufocante-sincopante-sicofante

…să mă devoreze toţi rechinii tăi

şi să-ţi cadrilez apele cu firicele subţiri şi timide de sânge

să te infestez cu toate bolile mele, cu toate fricile mele,

cu toate amintirile

şi mai ales, neamintirile mele,

…să îmi transform toate oasele într-un singur dinte

Un colţ (de paradis)

Cu care să mă înfig în tine

Cu care să mă pierd undeva

prin tine

…să mă înghiţi cu nisipurile tale muşcătoare

…să mă digeri încet-încet

…şi să mă plimbi cu curenţii tăi haotici peste tot prin tine

iar eu să îţi urmăresc pe dinăuntru puii mici de valuri, când se nasc…

aş vrea.”

(„Retorică spontană”, Hyde Park)

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

* „Încă un moment de reculegere”, Hyde Park

** „A doua rătăcire”, Hyde Park

*** „Exerciţii de meschinărie”, Hyde Park

**** „Reparăm imagini de sine pe loc”, Hyde Park

Anunțuri