Joi seara, de la 18.00, editura Curtea Veche a împărţit cărţi gratis celor care au venit să o susţină. Cum, în afară de angajaţii editurii, am fost doar şapte asemenea susţinători, cărţile au fost împărţite, timp de 2 ore, trecătorilor. Munoz Molina, Erofeev, Loriga, Bernieres, Fuentes, Esterhazy… cărţile alea puteau fi ale voastre dar asta e, dacă nu le-aţi vrut le-a luat cine s-a întâmplat să treacă pe acolo. Sau mă rog, unii le-au luat căci sunt oameni care nu vor să audă de cărţi nici când se dau gratis, după cum se va vedea imediat. Asta e, să sperăm că măcar unora dintre cei care au primit cărţi le va plăcea ceea ce or să citească.

Am stat două ore pe trotuar, pentru că reacţia omului faţă în faţă cu cartea oferită gratis a fost un spectacol demn de studiat. În primul rând, bucureşteanul suspicios şi stresat are o mişcare de recul când vrei să-i dai ceva. Se fereşte, chiar când vede că este o carte. Cuvântul „cadou” îi atrage atenţia. „Gratis, nu vă costă nimic„, it’s generally a win, se opreşte, o ia. Sunt unii care se uită la carte şi decid că nu o vor nici dacă e pe gratis. Nu citesc„, zice fără jenă un tânăr, zâmbindu-i cu o candoare dărâmătoare uneia dintre fetele de la editură, în timp ce îi înapoia cartea pe care aceasta i-o întinsese. „M-am săturat de cărţi„, zice alt puşti, scoţându-şi o cască din ureche. O fi avut de dat bacul, îi caut eu o scuză. O cucoană se uită cu atâta dispreţ înţepat şi fără cuvinte la persoana care îndrăznise să îi întindă o carte, încât ne lasă pe toţi muţi. O fi având femeia probleme dar, la dracu, îi ofereau cărţi, nu droguri sau prezervative. „CarteaProşti, dar mulţi” n-o aveţi”?, răbufneşte exasperat în urma ei un angajat al editurii.

În fine, şi-au mai fost şi alţii. Oameni sinceri, domle, dacă nu citesc de ce să se încarce cu cărţile, zău? Dacă, Doamne fereşte, ajung să dea în patima cititului şi or să creadă prietenii despre ei că sunt intelectuali?

Printre cei căpătuiţi cu cărţi au fost şi unii dintre poliţiştii de la secţia 2 (aia care e la două numere distanţă de sediul editurii Curtea Veche şi care nu i-a ajutat în niciun fel) ce ieşeau sau intrau în tură.

O surpriză plăcută a constituit-o un grup de liceeni gureşi, care se sfădeau unde să se ducă să bea un suc. La început au trecut, apoi s-au oprit şi fetele s-au înghesuit să se uite la cărţi, în timp ce băieţii stăteau blazaţi mai încolo. Una dintre fete chiar ştia câteva cărţi ale editurii, alta voia o carte anume şi a primit-o, o a treia a cerut sfaturi de la cea dintâi ce să aleagă. După aia au venit şi băieţii să vadă ce şi cum. Le-aş fi făcut poze dar legile pentru protecţia minorului nu permit, aşa că tre să mă credeţi pe cuvânt. Ei au scris mesajul ăsta cu „Sărut-mâna! Susţin cititul!” care (nu) se (prea) vede în fotografie.

Între timp, în curtea firmei au intrat nişte tipi, care veniseră să le aducă de mâncare ălora dinăuntru. Cei de la Curtea Veche le-au oferit cărţi dar n-au vrut să le ia, asigurându-ne că nu se plictisesc. Oricum, am aflat că „paznicii” udă conştiincios florile din curte, în fiecare seară, ceea ce nu ar trebui să ne mire, că doar şi minerii au plantat panseluţe în faţa Teatrului Naţional după ce au luat la bastoane bărbaţii în blugi şi femeile în mini care treceau prin Piaţa Universităţii.

Ubi sunt? (Unde să fie, stau comod la răcoare şi râd de proştii ca mine)

?. Unde sunt celelalte edituri? De ce cred ele că asta nu le priveşte? Cât de jalnică poate să fie o societate în care profesioniştii unei bresle nu se susţin unii pe alţii? Cum mai pot intelectualii să se vaite că societatea românească nu este unită sau că românii nu-şi apără drepturile, când ei dau dovadă de aceeaşi dezbinare, nu mai zic şi indiferenţă?!

?. Unde sunt autorii români publicaţi de Curtea Veche? Ei, în primul rând, ar fi trebuit să fie acolo, n-or fi toţi nemulţumiţi de editură. Cu mesaje de susţinere şi-atât nu se rezolvă o problemă.

?. Unde sunt ONG-urile, care behăie ca arse când un politician zice că presa este de căcat (nu că politicianul ar avea dreptul să spună aşa ceva, nu că ONG-urile nu ar trebui să sancţioneze asemenea derapaje) dar par să se dezintereseze de orice altceva, ca şi cum numai politica ar fi importantă în ţara asta. Bine, am văzut de mult că ONG-urile s-au împărţit pe căprării, în funcţie de simpatii politice, dar chiar au uitat complet de vremea când mai aveau nişte idealuri?

?. Unde eşti tu? Da, tu, care citeşti fraza asta, cu tine vorbesc, unde eşti tu? Tu care ai blog despre cărţi sau n-ai dar citeşti bloguri despre cărţi sau citeşti cărţi, pur şi simplu? Poate chiar cărţi de la Curtea Veche? Tot mai eşti convins că nu te priveşte? Că n-ai motive să te implici pentru că or să se bată alţii şi deci nu mai e nevoie să te amesteci? Că n-ai tu treabă cu editurile, să-şi poarte singure de grijă, tu vrei să citeşti doar, restul nu te interesează? Că eu una sunt o creatură patetică şi demnă de milă cu agitaţia mea, pentru că tu ŞTII (că tu ştii lucruri, le ştii tu bine) că nu are rost, că nu o să iasă nimic de aici, aşa că nu are rost să te amesteci. Una din astea de mai sus o crezi tu, nu-i aşa? Sau poate chiar pe toate.

Uite, ţie domnul Bolano are ceva să-ţi transmită:

„Ce-o vrea Dumnezeu, mi-am spus. Eu am să-i recitesc pe greci. Am început cu Homer, aşa cum cere tradiţia, apoi am continuat cu Thales din Milet (…) şi apoi au ucis un general al armatei care-l sprijinea pe Allende (…), eu ajunsesem cu cititul la Tirteu din Sparta (…) şi guvernul a naţionalizat cuprul, apoi salpetrul şi pe urmă fierul (…) şi s-a organizat primul marş al cratiţelor împotriva lui Allende, iar eu citeam din Eschil şi din Sofocle şi din Euripide, iar în Chile era sărăcie şi inflaţie (…) şi au avut loc atentate şi eu citeam din Tucidide, şi au fost greve şi au fost neînţelegeri (…) şi apoi a venit lovitura de stat, arestările, dictatura militară, au bombardat La Moneda şi când s-a încheiat bombardamentul preşedintele s-a sinucis şi s-a terminat totul. Eu am rămas liniştit, cu un deget pe pagina pe care o citeam şi am gândit: ce pace!”

Roberto Bolano Nocturnă în Chile, Curtea Veche (2008)

În loc de concluzie

Nu vreau să fiu Ana Ipătescu, chemând masele la revoluţie, în caz că te întrebi, vreau să fiu un om într-o mulţime care susţine nişte lucruri în care crede. Şi mi se pare trist că, într-o ţară în care ies sute de oameni în stradă ca să participe la înmormântarea unei vedete de care nici nu şi-ar fi amintit dacă nu ar fi murit, alţi oameni – dintre cei care, de obicei, fac mişto de morbiditatea celor dintâi – nu sunt dispuşi să iasă în stradă pentru a apăra valorile lor.

Reclame