Bibliotecile sunt o parte importantă din viaţa noastră. Pentru noi, ăştia îndrăgostiţi de citit, care ne măsurăm vieţile şi în curbura rafturilor sub greutatea cărţilor înghesuite pe două rânduri şi ne dăm seama cât am crescut prin recitiri succesive, cum se măsoară copiii în raport cu semnele de pe tocul uşii, pentru noi ăştia de pe aici asta chiar nu-i o vorbă mare.

Mă gândeam, zilele astea, la cazurile în care bibliotecile trec de partea cealaltă, pe hârtie adică. În care, în loc să conţină cartea sunt conţinute în carte, provocând pasiuni şi drame prin simpla lor existenţă, dând naştere la mistere, fiind mai fatale decât femeile fatale (tot din romane, dar din altele, că nu îmi aduc aminte ca femeile fatale şi bibliotecile să se fi întâlnit vreodată).

1. Prima ar fi, evident, Biblioteca Babel a lui Borges. Mi se pare firesc să fie pe primul loc, pentru că este însuşi universul. „Universul (pe care unii îl numesc bibliotecă) se compune dintr-un număr infinit şi poate nedefinit de coridoare hexagonale, cu largi puţuri de ventilaţie în mijloc”. Rătăcirea omului prin viaţă, căutarea cunoaşterii, divinităţii sau măcar a unui sens al lucrurilor este transpusă de Borges sub forma bâjbâielii bibliotecarilor, generaţie după generaţie, prin nesfârşitele coridoare, în încercarea de a înţelege secretele bibliotecii. Aici sunt toate cărţile şi toate negaţiile lor, aici sunt toate răspunsurile la toate întrebările doar că nu se ştie exact în ce raft, din ce hol, aşa încât, cu toate posibilităţile la îndemână, oamenii nu pot găsi decât soluţii limitate şi răspunsuri care sunt adesea erezii. Există, se zvoneşte, şi o carte totală, care e rezumatul tuturor cărţilor şi care l-ar face pe cel ce ar citi-o asemeni zeilor. Universul e o bibliotecă în care omul, ba nu, omenirea,  nu găseşte răspunsuri, ci doar noi întrebări, în care rătăceşte adesea, sperând că va descoperi, în aparenta dezordine, un pattern care să indice „o ordine: Ordinea„.  „Singurătatea mea se mulţumeşte cu această elegantă speranţă”, oftează bibliotecarul Borges.

2. Biblioteca Iad imaginată de Carlo Frabetti în „Cartea iad* este o alegere firească pentru locul doi. „Nu m-a surprins că iadul era o bibliotecă. Să ai acces la cuvinte şi nu la ceea ce desemnează ele este cea mai rafinată versiune a chinurilor lui Tantal”. Iadul ca bibliotecă e organizat pe modelul Infernului lui Dante Alighieri, cu nouă săli de lectură în locul celor nouă bolgii infernale: nouă – a trădătorilor, adică a cărţilor cu erori, opt – a operelor plagiate şi tot aşa. Pentru a ieşi din iad, vizitatorul trebuie să treacă o serie de încercări: să ceară demonului o carte care nu există, să compună cea mai completă fişă a unei cărţi, să completeze biblioteca adăugându-i noi achiziţii etc. Probe pe care le trece cu ajutorul logicii şi ingeniozităţii, într-un mod care aminteşte de deducţiile bibliotecarului lui Borges (vezi pct. 1).

3. Biblioteca Abaţiei din „Numele trandafirului” a lui Umberto Eco. Un loc în care accesul străinilor este interzis, care conţine cărţi rare, pentru care se ucide, biblioteca lui Eco este un tărâm întunecat şi straniu,  fascinant nu numai prin secretele pe care le adăposteşte cât şi prin patimile pe care le provoacă, făcând preoţii să cadă în păcat. Şi demonstrând că păcatele minţii pot fi la fel de intens trăite ca acelea ale cărnii. Este un labirint prin care se rătăcesc cei doi călugări detectivi (într-un omagiu adus lui Borges cel de mai sus).

4. Biblioteca lui Kien din „Orbirea” lui Elias Canetti. This obscure object of desire! O bibliotecă întinsă pe un întreg apartament, plină de cărţi rare, care devine mărul discordiei între Kien, proprietarul ei şi soţia sa incultă, vulgară şi materialistă care ajunge la concluzia absurdă că toate cărţile i s-ar cuveni. O bibliotecă pe care, abandonând-o în urmă alungat de soţie, Kien va fi convins că o are în cap, aşa încât o va despacheta înainte de culcare, în fiecare seară, şi o va aranja în camera de hotel unde a ajus să trăiască. Biblioteca este tot universul lui Kien, acesta trăieşte  în interiorul ei şi la propriu şi mai ales la figurat, până acolo încât nu reuşeşte să mai distingă lumea reală şi să-i înţeleagă corect motivaţiile, orbit cum e de obsesia sa faţă de cărţi. Un monstru patetic, incapabil să-şi apere propria bibliotecă; mi se rupe inima de mila ei, sărmana, când mă gândesc cât e de neajutorată!

5. Cimitirul Cărţilor Uitate născocit de Carlos Ruiz Zafon în „Umbra vântului„. „În locul acesta, cărţile de care nimeni nu-şi mai aminteşte, cărţile care s-au pierdut în timp trăiesc pentru totdeauna, aşteptând să ajungă într-o bună zi în mâinile unui nou cititor”. Există obiceiul ca un vizitator care intră pentru prima oară în bibliotecă să „adopte” o carte asigurându-se că aceasta va rămâne vie pe tot parcursul vieţii lui. Micuţul Daniel ia în serios această promisiune, ceea ce îi va complica foarte tare viaţa.

În afară de astea, voi ce biblioteci imaginare mai ştiţi – unele care să nu fie simplu decor pentru conversaţii decisive de prin romane sau locuri unde să zacă un cadavru enigmatic, ci entităţi cu personalitate, spaţii ale misterului, locuri generatoare de patimi şi adversităţi?

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

* Mă gândesc că pe celelalte le ştiţi, că se găsesc în toate librăriile. „Cartea iad” a apărut la Humanitas, în 2003, în colecţia „Cartea de pe noptieră„.


Anunțuri