Cărţi iubite

„Longing”

Florin LăzărescuLampa cu căciulă

Editura Polirom, 2009

„Longing”, adică mai în detaliu decât în însemnarea de dinainte.

E foarte frumos şi foarte simplu, ca vinul ăla alb de la ţară, nici prea sec, nici prea dulce,  al cărui gust e discret ca o şoaptă, care e uşor ca o părere şi se bea parcă singur şi te lasă într-o stare de nedumerire fericită şi deloc alcoolică. Asta dacă bei numai un pahar-două. Nuş ce se întâmplă dacă bei mai multe.

Sunt nişte amintiri din copilărie, revăzute cu privirea de o tandreţe ironică al adultului dar care nu-şi pierd prin aceasta prospeţimea. De fapt, este un fel de duet între adultul de acum, care povesteşte, şi copilul de atunci, care le-a trăit. Este lumea copilăriei, care ia act de problemele din jur şi le integrează în universul ei fără să fie zdruncinată din temelii, în care inima copilului se frânge la propriu (şi cu amintiri durabile despre asta) de nenumărate ori, pentru lucruri care adulţilor li se par mărunţişuri, ceea ce nu-l împiedică să fie, cu aceeaşi convingere, fericit, peste numai cinci minute, este lumea poznelor şi explorărilor. Nu-i vorba de peterpani, mici prinţi şi alţi copii geniali, speciali şi neînţeleşi, ci de noi, restul. Sunt mici povestiri despre fapte derizorii, care compun, însă, o imagine a copilăriei în satul românesc, în perioada comunismului, accentul fiind pus, în mod fericit, pe copilărie şi nu pe comunism, care se manifestă ca o entitate absurdă dar îndepărtată.

Umorul curge natural, deloc forţat, până şi atunci când lucrurile care se povestesc sunt mai degrabă triste, cum ar fi povestea care amestecă descoperirea unei bombe în curtea casei cu amintirile bunicilor din cel de al doilea război mondial, când satul era pe linia frontului. Uneori, finalul cade ca un verdict, ca în povestirea de faţă („Război e de când mă ştiu”, zice bunicul, întrebat de copil dacă îşi amintea ce făcea în ziua când a început războiul). Sau ca în aceea în care copiii au de adus la şcoală cinci kile de rădăcină de brusture (uscată, neapărat) şi posesorul unicului teren cu brusturi din tot satul nu se lasă înduplecat nici cu rugămintea „ai inimă”. Inimă am, spune omul, că iau şi pastile pentru ea; ironic, la finalul povestirii, omul moare fiindcă fiul său încearcă să se sinucidă cu o supradoză din pastilele lui de inimă şi, deşi tentativa nu îi reuşeşte, tatăl, în stare de şoc şi rămas fără medicamente, face infarct.

Povestirea mea favorită rămâne „Lampa cu căciulă„, în care cenuşiul satului românesc, lipsa de perspectivă a unei vieţi care se concentrează în jurul televizorului (şi doar ştim ce programe erau pe vremea aceea) sunt nemaipomenit de bine surprinse, în ciuda faptului că autorul nu-ţi spune niciodată explicit toate astea. El doar descrie drumul prin ploaie, traversarea râului pe o punte „mobilă”, un birt singuratic în care un om intră plângând că i-a murit calul, mici crâmpeie de  viaţă, secvenţe care te fac să reconstitui singur, în minte, tot restul tabloului. Chiar când povestea este patetică sau tragică, Florin Lăzărescu reuşeşte să nu fie patetic, recurgând în schimb, la o simplitate dezarmantă. Cam ca în finalul povestirii „Titanic„, altă preferată a mea, care ar trebui predată la cursurile de creative writing dacă aşa ceva ar exista în România, ca să vază tot omul cum se trece de la comedie la dramă fără să se forţeze nota şi… în fine, povestirea aia trebuie citită, că vorbind despre ea nu-i faci niciun serviciu.

Nu vă mai zic de păţania cu vişinele şi porcul, nici de partida de fotbal în care toţi jucătorii voiau să stea în poartă, nici de traficul de armament pe care îl făceau copiii din sat, nici de balena Goliat.  Puneţi mâna şi le descoperiţi singuri!

Pe scurt, o carte pentru orice vreme şi orice vremuri. O închizi cu nostalgie după propria copilărie, oricât de deosebită ar fi fost de aceasta care ţi s-a povestit, o nostalgie netulburată de regrete, ci însoţită de bucuria că această copilărie a ta ţi s-a întâmplat.

Cum ziceam, i-am dat-o şi mamei, pe care am deturnat-o, în acest scop, de la „Bietul Ioanide” al lui Călinescu. Muahahahahahaahahaha!

7 gânduri despre „„Longing”

  1. Heeei, mie mi-a placut Bietul Ioanide! 😀
    Cred ca-mi comand cartea lui Florin Lazarescu (iar ma enerveaza astia de la Polirom si CR ca nu poti comanda cartile impreuna – nu pricep de ce, ca tot discount-ul ala l-as lua, of!)

    1. Las că şi tu ai Matei Iliescu şi eu nu!
      Mie nu mi-a plăcut, de Călinescu, decât „Enigma Otiliei”, deşi am citit conştiincios şi „Bietul Ioanide” şi „Scrinul negru”. N-aş mai şti să zic de ce, că a fost acum cel puţin 10 ani. De ce nu mi-au plăcut alea două, adică.

        1. Mulţumesc!
          „Cartea nunţii” nu am citit-o. M-am lăsat influenţată de postfeţele celorlalte cărţi, car o prezentau ca fiind un roman marcat de erorile începătorului. Oi fi făcut bine sau nu, asta e!

  2. Nu am citit cartea, am vazut doar filmul 🙂 mai exact, scurtmetrajul facut dupa povestea care da titlul cartii, pe Florin Lazarescu il stiu deocamdata numai ca blogger (a fost parca si premiat la RoBlogFest), insa inclin sa cred ca mama ta a iesit castigata abandonandu-l pentru cartea lui pe Bietul Ioanide (despre care am scris azi).

    1. Cred că ar trebui să dau o raită pe blogul lui Florin Lăzărescu. Dacă scrie ca în carte, tre să fie foarte mişto. O să mai caut şi alte cărţi de-ale lui, n-am precizat dar cred că e clar.
      Cât despre mama, ea termină tot ce începe, aşa că sunt sigură că va relua şi „Bietul Ioanide”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.