De fapt nu-i vorba de o alegere dar alt titlu n-am găsit.
Citind „La umbra fetelor în floare” am dat peste o idee pe care am găsit-o stranie şi pe care Proust de fapt o repetă şi în „Guermantes„. Că nu înţelege de ce este atât de preţuită prietenia, care lui i se pare fără valoare, mai ales în comparaţie cu iubirea, pentru că prietenia împiedică evoluţia spirituală a cuiva. Prietenia, prin acceptarea pe care prietenul ţi-o oferă, prin faptul că îţi acceptă şi îţi aprobă ideile şi tu pe ale lui, te menţine la un nivel superficial al gândirii şi al cunoaşterii de sine. În schimb iubirea, cu cortegiul ei de emoţii neaşteptate, scoate omul din sine:
(…) emoţiile pe care o tânără fată mediocră ni le prilejuieşte ne pot îngădui să înălţăm până la conştiinţa noastră părţi mai intime din noi înşine, mai personale, mai îndepărtate, mai esenţiale decât ne-ar prilejui plăcerea pe care ne-o oferă conversaţia unui om superior.
Am găsit ideea – şi repetarea ei – supărătoare ca pe un fir de praf în ochi şi-am stat să mă gândesc de ce. Realizez că toată viaţa mi s-a părut cumva că prietenia este mai importantă, că e mai important să ai prieteni (în adevăratul sens al cuvântului, nu doar cunoştinţe de ieşit la bere) decât să trăieşti o iubire oricât de minunată. (Sigur, astea două nu se exclud, eu vorbeam doar de ierarhizare). Întotdeauna m-am gândit că iubirea, în ciuda tuturor acelor „always & forever” din cântecele despre ea, vine şi pleacă dar prietenii sunt cei care rămân, cei care nu te judecă şi mai ales nu te condamnă – sau aşa ar trebui să fie. Şi oricum, părerea mea de multă vreme încoace este că în artă (literatură, muzică, film) iubirea este supralicitată faţă de alte lucruri importante din viaţă (prietenia, iubirea faţă de frate sau soră, faţă de părinţi etc.). Cred că, poate, ne-am făcut chiar un mare rău idealizând ceva care, în ciuda cuvintelor pe care le folosim, foarte rar durează „forever and a day”. Nu săriţi în sus, eu ştiu în anturajul meu o grămadă de cazuri de iubiri încheiate, mai puţine de iubiri durabile.
Bun, ceva dreptate are Proust aici, în sensul că de multe ori prieteniile pot deveni un fel de îngânare a caracterului tău de către altul, un fel de aprobare tacită (adică fără dezbatere) şi nu un permanent dialog prin care noi idei să fie adâncite sau noi aspecte descoperite. Dar şi iubirile, în măsura în care repetăm aceleaşi greşeli sau iubim acelaşi gen de persoane, pot duce, cred, la un rezultat asemănător, adică la repetiţie şi nu la evoluţie.
În fine, poate am eu priorităţile aşezate de-a-ndoaselea, cine ştie. De-aia vă şi întreb: la voi cum sunt dispuse, în raport cu cele de mai sus? Până la urmă, uneori citim ca să ne cunoaştem mai bine.
Biblioteca Babel 
Hm, din cate tin minte, Proust considera prietenia un obstacol doar pentru cel ce vrea o sublimare in plan artistic; artistul trebuie:
a) sa-si fie lui insusi suficient, asemeni unui arbore care-si trage seva prin radacinile sale, respingand ajutorul/influenta extern(a)
b) sa nu-si risipeasca timpul pretios cu banalitatea intalnirilor cu prietenii etc.
Cred ca e putin exagerata pozitia sa, atata timp cat prietenia este fertila (idei, controverse, germeni noi), poate sa fiinteze si intre artisti (exista o multime de exemple celebre).
Da, am extins eu puţin cadrul, pentru că mi s-a părut că merită a fi extins – că problema se poate pune şi în termeni de dezvoltare personală, individuală, nu numai în termeni de artă.
În plus, omul zice limpede la un moment dat că nu înţelege fenomenul, prietenia adică, asta înainte să dezvolte conceptul de singurătate artistică etc. (Undeva pe la primele întâlniri dintre el şi Saint-Loup). Mi se pare cumva că teoria este născută dintr-o incapacitate de a înţelege, a avea prieteni şi că ideea teoretică a artistului care se sustrage influenţelor a apărut mai târziu şi a fost un efect şi nu o cauză.
Pe de altă parte, ce înseamnă „prietenie fertilă”, că Proust se pricepe să-ţi dinamiteze toate certitudinile? La un moment dat naratorul se teme că va ajunge nu să petreacă timpul cu Saint-Loup fiindcă avea idei valoroase, ci să găsească ideile lui SL valoroase numai pentru că acesta era prietenul său (şi ca să se convingă pe sine că nu a pierdut timpul cu el). Cu alte cuvinte: cum faci să-ţi dai seama?
(Mă rog, astea sunt dezbateri la rece, eu una mă bucur că am prietenii pe care îi am).
Aiurea…! Sexu’!
Deci te-ai tinut de promisiune! Aha! 😀 Un sefeu’ bun nu puteai sa citesti sau macar Hawksmoor! 🙂
Auzi tu , Proust ?!!! 😦
Ma bag si eu in seama, doar o picatura. Astfel de „dezbateri”, cred, sunt incercari de a sorta si de a defini prea ferm zonele unei afectiuni plenare. Personal (si bagati misto cat doriti, ca-mi face bine 🙂 ) nu cred prostioarele de genul „sexu’ omoara prietenia”, sau „ori prieteni, ori iubiti”. Ori esti om si le traiesti din plin, ori te temi sa iesi din limite si-ti experimentezi sentimentele pe rand, putin cate putin…
@dj: spinoasa problema ai pus; ca si danut, eu cred ca de multe ori cele doua nu se pot desparti (eu n-as putea iubi niciodata un om cu care n-as fi prietena in sensul cel mai profund);
insa, revenind la propunerea ta de ierarhizare, personal sunt pe dos; adica, vorbind de relatia de iubire in comparatie cu relatia de prietenie, n-as sovai niciodata sa aleg s-o traiesc pe prima; da, e mitizata, insa cu sens; exista mult mai mult adevar in tine atunci cand iubesti; cand esti prieten cu cineva (oricat de bun, cel mai bun) exista limite – cele impuse de respect, de sfiala de a-l impovara pe celalalt prea mult cu tine insuti, cand viata lui trebuie sa-i fie mai aproape; cand iubesti toate hotarele dispar, iti creezi alta lume, te judeci pe tine insuti altfel, te transformi, arzi, te daruiesti profund (nu neaparat celuilalt cat sentimentului care creste in tine); pai cum sa renunti la asa ceva? cred ca se poate trai (foarte greu) o viata fara prietenie pastrandu-ti umanitatea si ratiunea intregi, insa fara iubire cred ca nu se poate; cred ca nu esti niciodata mai aproape de tine insuti ca atunci cand iubesti, cad toate mastile si toate inhibitiile sufletesti;
pe de alta parte, repet, cele doua categorii nu mi se par atat de distincte – exista multa iubire in prieteniile profunde (ce banalitati spun, nu prea stiu sa exprim mai frumos acest simplu adevar); granita intre cele doua e foarte subtire, dovada este ca se trece extrem de des;
sigur ca pasiunile tumultoase sunt, prina natura lor, trecatoare, insa iubirea este, in acelasi timp, mai mult si mai putin decat atat; tu stii foarte multe iubiri (relatii, casnicii) nefericite – corect; dar cate prietenii se destrama in fiecare zi? sunt relatii extrem de asemanatoare, il y a toujours un qui baise et un qui tend la joue in ambele;
Dezbatere: boala acuta sau cronica? 🙂
@ Aspoiu
Cu riscul de a te şoca, după părerea mea şi sexul este overrated în momentul actual. (Adică valorizat mai mult decât face, luat în sine, nu la pachet cu iubirea, persoana iubită etc. Dar în general suntem într-o epocă ale cărei valori se afirmă isteric şi agresiv. Ăăăă, are vreun sens ce zic?).
@ voicunike
Am zis, am zis! Dar o să citesc Hawksmoor, că mi-am adus aminte că am mai citit ceva de el şi mi-a plăcut.
@ danut
Hă? Dar nu vorbeam despre a alege între prietenia şi iubirea faţă de acceaşi persoană. Ci despre importanţa acestor lucruri în viaţa fiecăruia. Şi ce zici tu sună frumos în teorie dar în practică, ştim bine, intervine posesiunea şi niciodată nu eşti la feld e posesiv cu prietenii cum eşti cu persoana iubită. De exemplu, nu te deranjează ca prietenii tăi să aibă şi alţi prieteni – decât dacă ajung să te neglijeze pe tine – în schimb te deranjează dacă iubita are alt iubit. Sau, mă rog, pe cei mai mulţi îi deranjează.
@ capricornk 13
„există mai mult adevăr în tine atunci când iubeşti?” Ba să avem pardon, că mai orb de atât nu eşti niciodată, ba, mai rău, eşti un orb care se crede atins de clarviziune. Altminteri, ca stare, ca trăire în sine, e minunată. Văd că eşti într-un foarte mare acord cu Proust pe tema asta.
@ andrei
Îuuuu! M-ai şocat. Pot să înţeleg definirea iubirii ca boală acută dar de ce ar fi prietenia o boală?
Pentru ca e acelasi lucru, doar ca e mai putin intensa si dureaza mai mult. Oricum, mai mult de trei ani.Pai, nu?
🙂
Capricornul a exprimat tot ce as putea spune prin cuvinte ceea ce simt doar d’aia suntem nascuti in aceeasi zodie. Bravas Capri! 🙂
@ DJ -Peter Akroyd iti spune ceva? 🙂
@Danut- Esti prea dur in alegeri.
@Andrei -Sa nu fie cumva molima! 😀
O molimă de iubire sau de prietenie ar fi frumoasă, cred.
Aia voiam să zic, şi mi-a ieşit o incoerenţă: că am mai citit ceva de Ackroyd şi mi-a plăcut, ca urmare o să citesc şi Hawksmoor.
@dj: depinde de definitia adevarului :D; poti sa fii orb, sa te autoiliuzionezi cand iubesti, desigur, insa eu ma refeream la atingerea unui potential din tine; avand in vedere ca iubirea este o stare de gratie, consider ca te asezi, in momentele respective, pe cea mai inalta treapta a eului interior; mi se va replica, presupun, despre indragostitii isterici, care fac rau victimei indragostelii sau despre indragostitii care, prin insusi actul indragostirii, fac rau celor din jur (isi neglijeaza prietenii, isi ranesc parintii etc.); adevarat, insa in raport cu ei insisi cred ca se afla in singura ipostaza in care au dreptul sa admire ceea ce vad in oglinda; fac o legatura, sper ca mi-e permisa (nu sunt religioasa deloc) cu povestea lui Isus – de aceea este extraordinara iubirea pentru el si cea pentru oameni pe care o predica, fiindca sublimeaza tot raul din om; sigur, mi se va spune ca e o blasfemie sa amestec iubirea celesta cu cea mundana, insa eu nu vad deloc diferenta intre cele doua sentimente din punctul de vedere al calitatii trairii
Îţi dau eu o diferenţă, iubirea faţă de Dumnezeu nu este posesivă. Omul religios nu-şi doreşte ca Dumnezeu să-l iubească numai pe el. Probabil că îşi doreşte ca el să fie mai vrednic, mai plăcut decât alţii în ochii Dumnezeului său dar nu îndrăzneşte să-şi dorească să fie singurul mântuit, nu? Uuups, e mai degrabă invers, divinitatea cere cu gelozie exclusivitate („să nu ai alt Dumnezeu în afară de mine”).
Şi de ce s-ar afla îndrăgostiţii „în singura ipostază care le dă dreptul să se admire în oglindă”? Pentru că suferă de o pierdere temporară a uzului raţiunii? 🙂
Iubirea te ajută să te descoperi? Da dar orice experienţă intensă te ajută să te descoperi, nu e aia singura posibilă.
@dj: mi-a scapat un i din „calitatii”, il corectezi tu te rog? 😀 e prea devreme…
nu m-as mira daca ar fi si o interpretare a traducatorului care provoaca confuzie,conform aforismului .” traduttore ,traditore”..Proust avea 47 de ani cand a scris „La umbra …”.Inca mai era miscat de atingerea sevei de primavara.Deci ne intrebi cum sunt dispuse prietenia si iubirea?Raspunsul meu e clar:pe verticala.Vorbind de relatii intre oameni(relatia cu Dzeu e pur si simplu imateriala) cazurile sunt :1.B-F/ 2..B-B./3.F-F…Despre fiecare caz s-au scris tone de carti beletristica sau stintifice..Pt mine in relatia B-F pe primul loc e iubirea .Prietenia cu o femeie e greu de pastrat,iar jocul de-a mama si de-a tata la varste de peste 25- 30 de ani e interesant ,dar e infantil.Cred ca o femeie se simte jignita daca un barbat ii cere sa fie prieteni,numai prieteni.Oare ea nu are pic de senzualitate?Toate femeile vor sa fie cuceritoare.Si cele cu sex-appeal din abundenta si cele mai fara(noaptea toate pisicile sunt negre).Sa nu ma intrebi ce e Iubirea ca nu stiu.
Nu cred că e de la traducător, că ideea se reia de mai multe ori, elaborată, cu explicaţii.
Nu ştiu cum sunt alte femei dar pe mine nu m-ar deranja ca un bărbat să vrea să-mi fie numai prieten decât dacă eu aş avea alte intenţii cu privire la el. Ce rost ar avea să pretind cuiva să mă iubească dacă eu nu vreau să-i răspund în acelaşi mod? A, există mici jocuri şi cochetării nepericuloase între persoane care se simpatizează şi care au farmecul lor – e o testare a sex appealului în condiţii de siguranţă – dar astea nu se fac cu cei care într-adevăr sunt îndrăgostiţi de tine.
Cred ca ierarhizarea asta tine mai putin de o alegere rationala, cat de experienta personala; o faci in functie de ce-ti arunca in fata viata, de persoanele de care te lovesti. Daca exista o „chimie” cu cineva pe care il intalnesti, ea contine in sine natura relatiei: prietenie sau iubire. Si de cele mai multe ori e vorba de prietenie, adica e oarecum vorba de statistica.
Sau mai bine zis, de resursele noastre interioare, intrucat am impresia ca iubirea, ca traire prin care sa te autodepasesti, nu e rezervata tuturor, trebuie un fel de vocatie pentru asta. Ori o ai, ori nu. Nu tine nici macar de varsta: Cioran s-a indragostit la 70 de ani.
Evident că ţine de o experienţă personală şi e o alegere subiectivă; de aia am şi pus întrebarea, eram curioasă cum au alţii aşezate priorităţile. Constat că sunt cam singura de pe aici care consideră că e mai important să ai prieteni da mă încăpăţânez să mă menţin pe poziţii.
Da, iubirea ca trăire prin care te autodepăşeşti – deşi ni se „vinde” tuturror ca un musai, ceva ce trebuie atins, deşi practic despre asta vorbim când vorbim de iubire – nu se întâmplă tuturor. Acuma nu ştiu detalii despre iubirea târzie a lui Cioran (nu ştiu pentru că nu am vrut să le aflu) dar mă întreb dacă e mai degrabă mişto să fii capabil să te îndrăgosteşti la vârsta aia sau e mai degrabă ridicol. Presupun că depinde cum trăieşti respectiva iubire.