Cărţi: Nici bună nici rea

Şi ce cap frumos răsare, nu-i al meu? al meu e oare?

David MarusekVânătoarea de capete (2005)

Editura Tritonic, 2008

Traducere Cristina şi Ştefan Ghidoveanu

Cartea asta te poate ajuta să-ţi faci o idee despre efectul pe care l-ar avea asupra ta contactul cu societatea viitorului, dacă s-ar inventa criogenia şi te-ai îngheţa pentru câteva sute de ani. Cam acelaşi şoc cultural l-ai avea la ieşire şi cam tot atât de pierdut te-ai simţi între-un univers hipertehnologizat, ale cărui reguli le-ai constata din mers. Tehnologii cibernetice extrem de avansate, inginerie genetică, maşinării electronice care scanează oamenii pentru a vedea dacă structura celulară nu le-a fost virusată, oameni clonaţi în serie, în funcţie de trăsăturile lor psihice şi fizice, astfel încât să fi capabili să execute anumite meserii (avem belinde, evangeline, russi, jane). Plus oameni capabili, graţie nanotehnologiei, să se menţină tineri secole de-a rândul sau chiar să rămână, fizic vorbind, la stadiul de copil (exploatând astfel nostalgia adulţilor, în condiţiile în care naşterile sunt limitate).  În fine, lumea este imaginată minuţios şi coerent.

În acest cadru, Elleanor Starke o personalitate politică influentă, este asasinată. Miza este legată de colonizarea altor planete şi e destul de complexă. În principiu, graţie tehnologiilor avansate, oamenii pot fi regeneraţi dacă măcar capul este salvat. Din păcate, Elleanor moare ca urmare a prăbuşirii navetei cu care se deplasa şi rămăşiţele nu-i mai sunt găsite. Grav rănită, fiica şi moştenitoarea acesteia scapă cu viaţă – al ei e capul din titlu şi în jurul lui se declanşează o bătălie juridică şi nu numai, pentru că de viaţa sau moartea ei depinde continuarea proiectului de colonizare, menit să ofere o şansă atât omenirii, cât şi Pământului, cărora nu le prea merge bine împreună.

Prea mult şi prea puţin

Lumea lui Marusek e atât de complexă încât nu prea mai e loc de personaje în ea. Nu în acest roman, cel puţin. Elleanor, politiciana influentă şi carieristă – da cu suflet bun – nu depăşeşte condiţia unei siluete de carton. O percepi  în permanenţă ca pe un personaj, nu ca pe o persoană. Cât despre fiica ei, al cărei cap este vânat, nu poţi simţi nicio simpatie pentru juna criogenizată şi ca urmare prea puţin îţi pasă dacă o salvează cineva sau nu. Lucrul putea fi evitat uşor, prin inserarea unor amintiri despre ea care să ne prezinte personalitatea fetei, să simţim că se pierde o fiinţă umană. Marusek e prea ocupat în schimb să ne descrie pe zeci de pagini manevrele unor albine electronice – dispozitive care au rolul lor în povestire dar totuşi! – ca să-şi mai aducă aminte să nu-şi trateze miza principală ca pe un dispozitiv mecanic.

Nu mai povestesc despre punctul culminant când are loc o serie mult prea mare de coincidenţe – ştiu că e recuzită de roman asta dar zău că au fost prea multe.

În plus sunt câteva intrigi secundare, cum ar fi cea a cartelului Kodiak (că nici familiile nu mai sunt ce erau), care nu au niciun rol în economia cărţii. Nu adaugă nimic povestirii – decât pagini în plus – din punctul meu de vedere. Asta e, când vrei să arăţi prea mult dintr-o lume, dintr-odată, că rişti să arăţi  prea puţin din ceea ce contează şi prea multe aspecte colaterale. Înţeleg că autorul ar fi fost preocupat aici să creioneze lumea şi că în continuarea sau continuările romanului o să mai înnoade nişte căpeţele lăsate mult prea libere aici. Numai că eu una simt că nu mă mai interesează; o să invoc scuza aia cu femeile şi tehnica şi o să mă întorc în cutiuţa mea criogenică.

Motivul pentru care n-am băgat romanul la categoria „Pierdut timp, îl declar nul” este povestea evangelinelor şi a russ-ilor. Serie redusă de clone, caracterizate prin empatie, concepute iniţial drept companioane şi confidente ale femeilor bogate, evangelinele se luptă să-şi găsească un nou rol şi o nouă funcţie în societate, unde „specializarea” lor nu mai are căutare. În timp ce Frank, o clonă masculină de tip russ, încearcă să realizeze ce anume este caracteristic genetic seriei sale şi ce anume este doar obişnuinţă, comoditate, tradiţionalism, ceea ce împiedică seria să evolueze. Impersionant şi aş mai fi citit despre asta. Dar autorul a avut alte opţiuni.

În final, nu pot să nu zic ceva despre traducători, Cristina şi Ştefan Ghidoveanu, care, cu acest roman, s-au plasat pe primul loc în Clasamentele Cititor SF în 2008, evident la categoria „cea mai bună traducere”. În 2008 n-am votat – nici nu citisem romanul încă – dar dacă e să-mi dau şi eu cu părerea retrospectiv aş zice că au meritat pe deplin prima poziţie. Romanul este complex, are termeni tehnici complicaţi, uneori bazaţi pe combinaţii de cuvinte, aşa că probabil nu a fost o muncă uşoară şi, dacă textul curge armonios în limba română, trebuie să mulţumim traducătorilor pentru o treabă bine făcută.

Un gând despre „Şi ce cap frumos răsare, nu-i al meu? al meu e oare?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.